Năpasta fast forward

Recunosc: nu mă număr printre cei care consideră drama lui Caragiale drept o capodoperă; nici măcar o mare reuşită. Ea pare a confirma, mai curând, suferinţa autorului în faţa acuzelor venite dinspre cam toate segmentele societăţii vremii, potrivit cărora capacitatea sa de transfigurare a adevăratelor probleme umane ar fi fost limitată, făcându-l doar să se distreze prin reflectarea unui cotidian meschin, superficial, precar; că teatrul său ar fi fost tributar exclusiv unor realităţi vulgare, minore, populate cu oameni de două parale şi cu întâmplări, chipurile, mărunte, netipice românilor. Altfel spus: pentru inamicii săi, deloc puţini, Caragiale ar fi fost doar un "Nea Cutare, scârţa-scârţa pe hârtie" ce n-ar fi meritat să fie luat în serios, din moment ce nu ştia decât să persifleze naţia şi marile ei valori, sentimentele profunde, copleşitoare, etc. De unde şi respingerea candidaturii sale la premiile literare importante şi refuzul de a fi primit în Academia Română. Din amintirile prietenilor (Vlahuţă şi Ion Suchianu) aflăm că, ambiţionat şi doritor de a le arăta sclifosiţilor contemporani tot talentul său scriitoricesc, Nenea Iancu a încercat, prin Năpasta, o revanşă; una care i-a adus mai multe belele decât aprecieri sau (măcar) bani, scandalul Caion punând capac şi determinându-l, ulterior, să-şi ia lumea-n cap. Aşa i-a fost scris, pesemne. Cum bine zice Anca: Te pui cu soarta omului?

"Rar avem curaj să rostim cuvântul adevăr, iar după rostire să lăsăm o pauză în care el să vrea să se audă. Ne grăbim să-l sufocăm cu alte cuvinte care vin peste el, până dispare ca şi cum nu s-ar fi rostit. Adevărul e tema noastră, dezbătută pe marginea Năpastei lui Caragiale. Ca o locomotivă precisă, adevărul aduce conştiinţa, altă temă dezbătută cu microfoanele deschise. O dezbatere publică în care subiectul eşti tu, în care toată lumea judecă şi te judecă". Acesta este preambulul teoretic lansat explicit, de Andreea şi Andrei Grosu (ladies first, please!), ca promo al spectacolului pus în scenă la Teatrul Excelsior - instituţie de spectacol pe care, personal, am lăudat-o atunci când a izbutit să mă convingă cu Amerika după Franz Kafka, spectacol de Geirun Tino; aşa cum, faţă de Iluzia comică a lui Corneille (spectacol semnat de Anca Ciuclaru) am manifestat anumite rezerve. Ca şi acesta, montarea soţilor Grosu vine la puţini ani după o versiune unanim apreciată - spectacolul lui Radu Afrim de la TNB, 2014. De unde, trag eu concluzia, asemenea provocări par a stârni ambiţii şi imbolduri polemice. N-ar fi deloc rău, la urma urmei, dar cu două condiţii: ca viziunea regizorală să fie absolut diferită, iar rezultatul ei să se situeze măcar la acelaşi nivel valoric atins de precedenta tentativă.

Sub primul aspect, montarea de la Teatrul Excelsior se recomandă, într-adevăr, drept o noutate remarcabilă. Translarea poveştii într-o atemporalitate bine concretizată prin prisma semnelor scenice întrebuinţate (decoruri, costume, recuzită, măştile şi jocul actorilor) asigură dramei consumate pe scenă un cadru dezlegat de limitări şi alte canoane. Dar şi de destule nuanţe. Poate că şi Caragiale şi-ar fi dorit ca piesa lui să fie jucată şi înţeleasă "urbi et orbi". În fond, ce autor nu nădăjduieşte la aşa ceva? La Excelsior, pasul spre actualitate se face, răspicat, prin prefaţa sonoră a spectacolului. De când ai intrat în sală, Come Together, celebra melodie a Beatles-ilor, se revarsă repetitiv, obsesiv şi, probabil, semnificativ sub aspectul chemării adresate participanţilor: "He say I know you, you know me / One thing I can tell you is / You got to be free / Come together, right now... Over me". În rezumat (dacă eu nu greşesc): Ca să fi liber, trebuie să ştii! Frumos spus, oricând valabil. Mai departe, însă...

Plonjăm direct într-o anchetă TV de tip Discovery Investigation. Protagoniştii sunt prezentaţi succint, cu minimum de date în măsură să asigure spectatorului "la prima vedere" înţelegerea problemei şi a identităţilor. "Scurt, dacă mă iubeşti!" era una dintre cerinţele lui Trahanache; aşa că... Microfonul din mâna celei care urmează să fie Anca lui Caragiale este îndreptat, ca un deget acuzator... sau ca ţeava unui revolver (cel pe care îl va folosi Ion pentru sinuciderea de peste câteva zeci de minute). Plonjonul rapid şi direct în apa fierbinte a conflictului exterior asigură un demaraj forte reprezentaţiei. Actorii se descurcă bine, ritmul şi temperatura scenică au ajuns rapid la nivelul de fierbere. Mai rămân, acum, de descâlcit câteva iţe... căci misterul este, şi el, spulberat din start. Elevii care au venit ca să se dumirească într-o oră, doar-doar vor scăpa de citirea piesei, au motive de satisfacţie. S-au luminat repede şi cine e adevăratul ucigaş al lui Dumitru, şi cum s-au aşezat lucrurile după aceea: "naşpa". Apariţia lui Ion, ocnaşul-nebun, considerat de toţi ca făptaş, nu reprezintă, cred eu, una dintre cele mai fericite soluţii dramaturgice - el pică în casa Ancăi şi a lui Dragomir cam la fel cum picase Crăcănel în frizeria lui Nae Girimea ("sans facon, ţaţo!") şi, dacă e să demitizăm totul, ne putem chiar întreba, asemeni lui Pampon: "Dar ce căuta neamţul în Bulgaria?!" Desigur, analizele îl pot desemna drept catalizator al conflictului... ca semn al destinului... Cert e că, fără el, aflarea adevărului invocat în preambulul regizoral rămânea să mai aştepte, Anca să se frământe, Dragomir să se îmbete. Ce mai la deal, la vale - Ion pică la ţanc. Iar femeia - chinuită de nelinişti, bântuită de bănuieli, aşteptând un semn care să-i confirme intuiţia, nu are cum rata o asemenea ocazie. Doar că...

Drama lui Caragiale, oricât de copil vitreg al autorului o fi fost ea, avea grijă şi izbutea să releve contorsionările interioare ale personajului feminin: incertitudini, premoniţii, frământări, ezitări. Se găsesc acolo, în primele două scene ale actului al doilea, atent şi fin dozate, o mulţime de elemente care îi definesc personalitatea şi îi justifică demersurile. Căci Anca nu e o muiere cuprinsă de năbădăi şi ură viscerală. Oscilaţiile ei rămân totuşi reale, după 8 ani de convieţuire matrimonială cu ucigaşul soţului ei. Gradarea şi dezvăluirea acestora fac să se adune elemente importante, din punct de vedere psiho-afectiv şi moral. În fond, nevasta asta nefericită nu îndrăzneşte, atâta amar de timp, să-şi ia nălucirile la purtare, oricâte semne de autenticitate ar purta acestea. Ea observă, se chinuie şi aşteaptă. Ce anume? O revelaţie... poate un miracol. Acum, că (să zicem) Dumnezeu i l-ar fi adus pe Ion în casă, se luptă să-şi găsească curajul de a recunoaşte că nu s-a înşelat. Combustia emoţională a conflictului interior, măreţia personajului (câtă admitem că e) devine vizibilă şi se cristalizează tocmai în monologul ei din prima scenă a celei de-a doua părţi. Care, însă, în vârtejul tot mai accentuat al revelaţiilor, pare să fi dispărut. Păcat, zic eu. Poate că, în felul acesta, reacţiile ulterioare ale lui Dumitru sunt mai greu de coagulat, lăsând loc doar brutalităţii ilogice a alcoolicului bântuit de patimă; iar apoi, de frică. Tensiunea justificată de stările pe care le-a trăit el, atâţia ani, dominat de femeia pe care a dorit-o cu turbare, apoi cu obidă, dar de care se teme, există şi rezultă exclusiv din jocul foarte bun al actorului. Acesta citind şi asimilând textul integral, este firesc să fi rezonat în consecinţă, devenind convingător în evoluţia lui scenică. Asta chiar dacă spectatorul-cel-de-toate-zilele nu cunoaşte argumentele dramaturgice (ce atâta bătaie de cap sau chiar pierdere de vreme?). Nu doar Pampon avea merchezul lui, cu fantele ascuns în mânecă - iată că şi Bogdan Nechifor (interpretul lui Dragomir) se bizuie, în montarea actuală, pe ceva oarecum asemănător. Atâta doar că el nu trişează, ci se bazează, în dezvoltarea personajului pe care-l joacă, pe aspecte "numai pentru uz intern", ca să zic aşa. La rândul ei, Mihaela Trofimov, se găseşte cam în aceeaşi situaţie: trimiţând uneori cu gândul la Judecătoarea Judy (CBS Reality) dar pentru că este pe scenă, nu la televizor, îi revine sarcina de a transmite, prin jocul ei, mai mult decât spune. O reuşeşte, mai curând datorită talentului său robust, decât partiturii rămase în sarcină. Tot astfel stau lucrurile cu personajul lui Ion (prestaţie subtilă şi originală a lui Alex Popa, frizând un angelism oarecum pervers), concentrat / esenţializat prin renunţarea deliberată la argumentele ce-i explică (măcar cât de cât) atitudinea. Cât despre Doru Bem, el a avut de luptat în primul rând cu schematismul originar al personajului Gheorghe. Ce-i poţi pretinde mai mult decât să intre cu precizie în convenţia stabilită şi să-şi asume - fără să tulbure - funcţionalitatea rolului? E pur si muove. O fi bine... o fi rău rău?

Regia soţilor A&A Grosu îşi asumă cu îndrăzneală această opţiune dificilă. Privită prin această prismă, concepţia lor răspunde şi corespunde tipului de sensibilitate perceptivă contemporană. Nărăviţi de diverse apucături, spectatorii aşteaptă să capteze esenţialul: cine; pe cine; când... De ce? Eeiii... aici situaţia se complică. Timpul, graba îşi pun amprenta asupra receptării de massă. "Să luăm lucrurile aşa cum sunt. N-avem timp să ne pierdem în detalii: cum... în ce fel...". Răbdarea a devenit rară. Aşa s-a ajuns la reţeta americană: Contele de Monte Cristo în 30 pagini. Spectacolele lungi solicită o putere de concentrare tot mai mare şi (din păcate), mai rar întâlnită. Nu întâmplător, această montare cu Năpasta pare croită (sub aspectul duratei) pe tiparele unui episod de serial TV - puţin sub 1 oră. Tot e bine că n-am ajuns, încă, la videoclip...

Raportând această viziune la peisajul cultural actual, s-ar putea ca ea să fie cum nu se poate mai adecvată spiritului vremii. Şi asta rămâne, fără discuţie, o calitate importantă. Prin opţiunea ei, regia a ales deliberat să se adreseze, poate nu în primul rând, spectatorilor cultivaţi, avizaţi asupra operei caragialeiene. A preferat o formulă concentrată, clară, convingătoare asupra dramei de ansamblu din triunghiul Dumitru-Anca-Dragomir. Atât. Cine vrea mai mult, pentru ca - eventual- să aprofundeze sensurile piesei, n-are decât să pună mâna pe carte.