După o foarte bună impresie în Unu+unu... în rolul povestitoarei, cu o seară înainte, Ada Lupu, componentă a trupei Teatrului Naţional "Vasile Alexandri" din Iaşi, spune, într-un emoţionant one-woman show intitulat Povestea păsării fără cuib, povestea unei femei care şi-a târât stoic prin viaţă singurătatea şi frustrările. Textul, de o mare fineţe şi subtilitate narativă, îi aparţine. De altfel, eroina adusă pe scenă este ea însăşi prinsă în capcana scrisului, a mărturisirilor pline de sinceritate încredinţate hârtiei. Tatăl eroinei, absenţă traumatizantă în viaţa ei, este la rândul lui un scriitor renumit.
Copilă, adolescentă, femeie, mamă, soţie divorţată - sunt ipostazele feminităţii, conturate cu tandreţe şi talent intuitiv de Ada Lupu, textieră şi actriţă de adâncă simţire a trăirilor sufletului omenesc, captiv în plasa căutărilor fără sfârşit. Dirijată de Iris Spiridon, actriţa a reuşit un convingător recital, intrând firesc în interacţiune cu publicul din mica sală a Euphorion-ului clujean. Ea schimbă registrele, evocă momente amuzante de viaţă, şopteşte la microfon versuri din propria ei creaţie, arată publicului, ca unor prietene, fotografii din căsnicia ei nereuşită, desene ale fiicei sale, amintiri ale rătăcirilor prin viaţă, de fapt un zbor zigzagat al "păsării fără cuib".
*
După un act teatral livrat în surdină, metaforă a delicateţii spirituale necăutate, fireşti, a urmat circăreala atracţioasă în parte, care a umplut sala Teatrului Naţional mai ales cu tineri dornici să afle de ce - Doamne iartă-mă! - iubesc ei femeile. N-au aflat nici de data asta, e clar, dar s-au lăsat antrenaţi în povestioarele spuse alternativ de actorii gureşi stând la şuetă în faţa unui pahar cu lichid opalin.Magnetismul valorificat din plin de echipa Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" din Timişoara poartă marca Mircea Cărtărescu, împreună cu titlul unei cunoscute cărţi de succes scrise de el: De ce iubim femeile. Titlul nu e interogativ, ceea ce presupune dezvăluirea unui şir de motivaţii plauzibile la scenă deschisă. Dar regizoarea Mihaela Lichiardopol, după cum era de aşteptat, pulverizează răspunsul superfluu şi instalează inefabilul altor poveşti de dragoste (la prima sau la a doua vedere) extrase din scrierile lui Mircea Cărtărescu. Aşa cum scenografa Geta Medinski instalează pe scenă luxul orbitor (nu romanul omonim!) al unui local tip cabaret, unde va avea loc un adevărat cabaret literar cu fragmente evocative din textele celebrului autor. Sticlă, oglinzi gigantice în centru, cortine-draperii de consistenţă solidă flanchează scena. Actorii se aşază pe la mese, sporovăiesc, unii participă la un joc de biliard (masa e tot din sticlă), dizeuzele cântă din când în când la microfon, legănându-şi lasciv şoldurile, ba avem parte şi de un striptease nedus până la capăt, aşa încât nimeni altul decât misterul feminin însuşi e dus până la capăt. Decepţie. Tot n-am aflat de ce iubim femeile.
Structura mozaicată a spectacolului nu reuşeşte să închege poveştile auzite de la diferite mese, asamblate ca în Levantul celor o mie şi una de nopţi ale Şeherezadei, decât prin constanta referire la literaţi şi la experienţele lor sexuale. Gălăgiosul grup al corporatistelor cu irlandeza vedetă pare colateral iar numele de Mircea fluturat de la o masă la alta rămâne doar o sugestie de omogenizare a secvenţelor. Exacerbarea eului auctorial se restrânge în persoana Scriitorului cu S mare, dar colorat cu modestie de Victor Manovici. Incisivă şi deosebit de instruită se arată reportera interpretată de Alina Ilea, prezenţă scenică apetisantă, dominatoare. Unul dintre bărbaţi cântă Zaraza şi devoalează apoi legendara viaţă a celei ce a inspirat cântecul, aducând un iz de atmosferă bucureşteană interbelică.
Adaptarea după cartea lui Mircea Cărtărescu De ce iubim femeile e un spectacol în ciorchine din care fiecare spectator alege câte un bob sau două, după preferinţă.