Infernul suntem noi - Absent

Sâmbătă, 15 decembrie 2018, de la ora 17.00, Sala Artelier, Teatrul Dramatic "Ion D. Sîrbu", Petroşani
Absent de şi cu Sergiu Fîrte

Cu aspect de monolog negru şi înceţoşat s-a desfăşurat (la Teatrul Dramatic "Ion D. Sîrbu", Petroşani, în micro-stagiunea de prezentare a succeselor anului 2018) one-man show-ul lui Sergiu Fîrte Absent, susţinut într-un fel de cavernă întunecată din străfundurile iadului, decor nu greu de adaptat cerinţelor în subsolul Artelierului.

Un spectacol-atelier deci, o structură ce doreşte a experimenta forţa de persuasiune a culpabilităţii şi a singularităţii eroului. Ideea de a sonda întunecimile sufletului omului căzut din sacralitatea cristică primeşte extindere scenică adecvată prin textul-colaj mixat aleatoriu pe tema absenţei. Dumnezeu absent, conştiinţă absentă, om vidat de sentimentul apartenenţei la comunitatea umană. Imaginara incursiune în hăul de după moarte conferă interpretului posibilitatea de a analiza căile vieţii părăsite, relaţionarea cu persoanele rămase în viaţă. E o analiză tăioasă, necruţătoare în abisul fiinţei. "Omul sartrian" la care se face trimitere cade pradă angoaselor; omul liber, fără morală şi fără prejudecăţi exprimă neputinţa omului fără Dumnezeu, asaltat de himerele întunericului, precum manechinul tapetat cu pagini de ziar, întâlnit în "viaţa de dincolo". Un caz decupat din faptul divers devine obsesie recuperatoare şi dezbatere in extremis a pruncuciderii săvârşite. Căinţa e tardivă, ineficace. Fapta incriminată şi recunoscută atrage după ea altă nenorocire.

Sergiu Fîrte dă glas frământărilor personajului într-un tempo actoricesc ce nu lasă loc de respiro. De la negarea divinităţii (autocondamnare) la recunoaşterea crimei abominabile (autoflagelare) actorul ştie să-şi nuanţeze discursul pentru a menţine tensiunea dramatică la cotele cerute. Niciodată n-am auzit versurile soresciene din poezia Boala, inserate în text, rostite pe un ton atât de răstit, furios încât să frizeze revolta supremă. În context, versurile acestea joacă rol de biciuire severă a impasului existenţial. O rezoluţie se impune de la sine. Ea este prezentă explicit în acest act teatral ce subliniază absenţa şi cade ca o detunătură interioară înfiorătoare: Infernul suntem noi.