Dintr-o listă de titluri aş fi ales spectacolul ăsta, fără îndoială. Am ajuns, însă, la UNTEATRU pentru că, odată trecută de şocul cu Schrödinger, am descoperit Pisica plină de lucruri inedite, pe care, culmea oricine le-ar putea afla de pe afiş, dar cine mai citeşte în ziua de azi, cu atenţie, afişul?
După actori, regizor, autor, decor, coregrafie, costume (toate normale pentru un spectacol de teatru) afişul spune, mai departe, că autoarea, Alexa Băcanu, a colaborat la scrierea scenariului cu un documentarist (Andreea Chindriş) şi trei consultanţi (Alexandra Sofonea, Gina Enache-Tuppad, Mădălina Sava). În logica mea aceştia ar fi fost fizicieni atomişti dar nu, aflu de pe site-ul teatrului că spectacolul este o incursiune documentată în terifianta lume a tulburărilor psihice:
"Spectacolul face parte din proiectul Intensiv Interior, care aduce în prim plan tema tulburărilor psihologice de tip anxios-depresiv, prin realizarea unui spectacol de teatru şi a unei expoziţii, bazate pe o perioadă de documentare. Producţia a fost precedată de focus grupuri cu persoane afectate de aceste tulburări, precum şi de o masă rotundă cu specialişti în domeniu."
Afişul, însă, nu se opreşte aici, urmează, ca o explozie pentru mine:
Scenografie virtuală: Ciprian Făcăeru
Designer de interacţiune: Florin Dumitru
Pisica devine cireaşa de pe tort pentru că o producţie scrisă în timp real, documentată de specialişti şi cu un feedback, şi el real, de la oameni care suferă de această tulburare psihică plus proiectată într-un mediu virtual digital este un cocktail pe gustul meu, un super Dry Martini pe care l-am savurat timp de o oră într-o sală arhiplină, iar domnul de lângă mine şi cu mine, amândoi mai corpolenţi, am fost priviţi cu reproş că ocupam atâta loc!
Scena goală este împărţită în două de un ecran de proiecţie transparent, dar care devine mult mai mult decât atât, el desparte realităţile, în faţă noi şi în spate lumea aceea pe care nici măcar nu ne-o putem imagina, realul interior al unui om care suferă de tulburare anxios-depresivă.
Un sigur personaj, Luminiţa (ne roagă să îi spunem Lumi).
"Acum 300 de mii de ani, undeva în sudul Africii de Sud, am râs şi l-am pocnit în joacă cu o piatră pe fratele meu când mi-a zis: nu te duce până lângă tigru, adu-ţi aminte cum ne-a mâncat al doilea câine domestic din istorie, ca pe un pui de dodo. Când tigrul şi-a înfipt colţii în gâtul meu mi-am dat seama că fratele meu avusese dreptate şi am vrut să-mi recunosc greşeala, dar deja nu mai aveam corzi vocale. Am murit aproape imediat după, fără şansa de a-mi da genele optimiste mai departe. Viitorul se anunţa depresiv."
Doi actori, Valentina Zaharia şi Vlad Benescu, îşi trec de la unul la altul stările, le amestecă obsesiv, le repetă înfricoşător şi ai senzaţia că eşti pe un cerc infernal care nu face altceva decât repetă, dar zidul transparent prinde viaţă şi pe el se proiectează un semn al infinitului, de mii de ori mai semnificativ prin mişcarea sacadată şi interacţiunea cu actorii.
O întreb pe Valentina ce înseamnă virtualul digital cu care trebuie să joace pe scenă, dacă este un partener sau un decor şi nu se gândeşte deloc, ştie:
Nu e nici partener, nici decor, este un nou mediu de expresie, fertil, care potentează puterea de sugestie, e spaţiul în care poţi proiecta mintea unui om, te ajută să îi vezi universul interior. Se potriveşte perfect în anumite contexte şi tipuri de spectacole. Timpul nu e acelaşi cu timpul unei acţiuni scenice, care curge, digitalul te ajuta la flashback-uri, metafore vizuale, este o unealta excelentă de înţelegere.
Tace.
Apoi zice:
Pentru mine spectacolul este un poem. Pentru a reda o tulburare a minţii e nevoie de o structură mai puţin densă decât cea a replicilor în proză.
Răspunsul ei m-a satisfăcut profund, o dată pentru că era exact ce am simţit şi eu, era chiar crezul meu de scriitor de aplicaţii multimedia, dar în acelaşi timp îmi dovedea că această generaţie de actori locuiesc cu dezinvoltură în virtualul digital şi, sper eu, vor contribui masiv (şi urgent:)) la apariţia unei noi forme de exprimare artistică în care actorul joacă în virtual digital, iar spectatorul cu casca pe cap urmăreşte din orice parte a lumii, în timp real, naşterea unei aplicaţii care altă dată se numea teatru. Vise? Când am început LiterNet-ul intram online cu dial-up, 15 minute pe zi... azi telefonul meu mobil este mai performat decât computerul care a trimis astronauţi pe Luna.
Pisica este e un spectacol actual (doar Pisica e veche săraca, de aproape un secol).
De atâtea ori actual: prin jocul complex al actorilor - poem, pantomimă, dans, prin prezenţa digitalului virtual dar apoi şi prin subiect, în sfârşit actual, anxietatea şi depresia sunt tulburări, sunt boli care au medici şi tratamente, dacă reuşim să vedem că cel / cea de lângă noi suferă, dar de atâtea ori suntem prea grăbiţi. Cei nefericiţi sunt aproape de noi şi nu vedem că este boală decât atunci când unii pleacă aşa cum s-a întâmplat în vară cu Anthony Bourdain sau cu copilul de 16 ani, al unor cunoştinţe, care s-a împuşcat în casă cu părinţii.
Spectacolul, regizat de Alexandru Berceanu, este prin subiect apăsător, violent, greu de digerat, necesar mai presus de interesant, cei care am fost acolo vom privi mai cu atenţie semnele şi poate vom convinge uneori că există tratament şi scăpare.
Actorii, Valentina şi Vlad, feţe ale aceluiaşi personaj sunt atât de convingători încât se estompează ca persoane care joacă pe o scenă ca să devină stări într-o realitate înfricoşătoare insinuată în sală mult dincolo de paravanul transparent.
La sfârşit apare, în sfârşit, pisica, pisicile de fapt.
Mi-ar fi plăcut ca una dintre pisici să fie moartă, i-am spus Valentinei iar ea mi-a răspuns că, până la urmă, nu ştim dacă Luminiţa a supravieţuit sau nu, pe patul de spital, cu tubul din gât.
Poate viaţa / moartea aceasta este incertitudinea cuantică a spectacolului înghesuită în cutia lui Schrödinger de pe scena de la unteatru şi realizez că Valentina mi-a răspuns la întrebarea despre Pisică, semn că pe actori uneori trebuie să îi proiectezi în piesă, să fie personajul, ca să poată răspunde la întrebări.
Dacă de la Romeo şi Julieta ies dorindu-mi pentru mine o iubire magnifică, de la unteatru am plecat gândindu-mă la toţi acei prieteni, cunoscuţi sau necunoscuţi, care ascund mai bine sau mai rău ghemul infernal în formă de infinit numit tulburare anxios-depresivă iar apoi, în metrou (6 staţii), am citit despre Pisică şi domnul Schrödinger şi m-am uitat la multe explicaţii printre care cea mai simpatică mi s-a părut asta:
Şi ca să termin cum am început adică întrebându-mă ce e cu Schrödinger în toată povestea asta vă amintesc sau vi-l descopăr de Nick Cave care are o problemă cu Bosonul lui Higgs:), semn ca mecanica cuantică ne atrage irezistibil deşi nu înţelegem nimic din ea.
Pe Valentina Zaharia o puteţi vedea în:
Tectonica sentimentelor la Teatrul Naţional Bucureşti,
Două loturi la Teatrul Naţional Bucureşti,
Treapta a 9-a la unteatru,
Lumea Dinăuntru / World Within la unteatru,
Rovegan la Replika.
Pe Vlad Benescu în:
Alice în ţară minunilor la Circul metropolitan,
Spaima zmeilor la Teatrul Ion Creangă,
Fraţii Karamazov la Teatrul Elisabeta,
Dragostea celor 3 portocale la Teatrul Stela Popescu,
Macbeth la Teatrul Bulandra.