I-a venit lui Dragoş Huluba, cirac puric(ian), şcolit la şcoala maestrului Puric pe când acesta tăcea genial şi făcea spectacole de mare valoare, cum a fost Made in Romania. Acum, că acelaşi "maestru" a început să tot vorbească, dându-şi în petic, naţionalist şi ortodox de cum deschide gura (plagiind, parcă, maniera gigibecaliotă), cineva trebuia să valorifice expresivitatea pantomimei, subtilitatea semnificaţiilor, inventivitatea suculentă şi spiritul ludic incandescent care, atunci când sunt autentice, au întotdeauna mare succes... Nu, nu la toată lumea! Doar la cei calificaţi să priceapă şi să guste. Din fericire, într-o mare de vulgaritate şi "Distrează-te, române!", încă mai sunt(em) destui şi încă #-ăm.
Cu Dan Puric în primul rând la premieră, Dragoş Huluba trece în revistă, cu umor şi cu durere, cei o sută de ani de singurătate românească; ceva între G.G. Márquez şi I.L. Caragiale. Parcursul şi discursul său istoric au selectat momentele istorice care au trecut ca un tăvălug peste România Mare, apoi mijlocie, azi aflată (vai!) în curs de depopulare şi imbecilizare. Ca unul care a prins "Epoca de Aur" (găselniţa lui Octavian Paler pe când încerca să-şi păstreze, cu orice preţ, scaunul de şef la TVR) mă declar nu doar încântat de felul cum Huluba şi echipa sa au surprins, au înţeles şi au interpetat, la 30 de ani distanţă, avatarurile perioadei în care naţional-comunismul devastator părea etern şi în curs de dezvoltare. Slavă Domnului că a trecut. Conservatorul P.P. Carp afirma că România, are atâta noroc, că nu-i mai trebuie oameni politici. Poate; doar că ulciorul ăsta plin cu vremuri... se mai şi sparge.
Aşadar, timp de aproximativ 90 de minute (cât un meci de fotbal, neamule!), principale evenimente din istoria ultimului veac românesc se perindă într-un ritm susţinut. Moment după moment, tablou după tablou, situaţii emblematice care au marcat istoria neamului sunt tratate şi caracterizate prin pantomimă şi dans, prin muzică şi chiar prin câteva vorbe menite să lege lucrurile pentru cei rătăciţi acolo, în sală, şi care nu le-ar (re)cunoaşte. Ce-i drept, îţi trebuie să ştii ceva istorie, ca să "achiesezi" la sarabanda de gaguri şi cimilituri scenice, legate într-o improvizaţie bine controlată, adesea fermecătoare. Prinşi în joc, actorii Ileana Olteanu, Violeta Huluba şi Eduard Adam (cu Dragoş Huluba în frunte sau în coadă... cum se nimereşte) se străduiesc - şi reuşesc, de cele mai multe ori - să se ia la trântă, la braţ sau la mişto cu Istoria. Rezultă un spectacol deştept şi agreabil, care te prinde şi te surprinde în mod plăcut. Un spectacol care "dacă prin abstract" (apud Nicolae Ceauşescu) ar fi fost condamnat să treacă prin furcile vizionabile ale tovarăşului Constantin Măciucă[i] sau ale tovarăşei Ticuţa Creţu[ii], ar fi fost ciumpăvit şi redus drastic la dimensiunile unui precar scheci de televiziune a vremii. Cât despre realizatorii săi, pertinenţi şi impertinenţi cu gloria ţărişoarei şi a partidului, ce-ar mai fi trecut dumnealor să instruiască brigăzile artistice de pe la IMGB sau 23 August!...
Salutând harul pantomim-istic al lui Huluba şi al tovarăşilor săi (de scenă!), apreciez coerenţa şi "impertinenţa" de a lua peste picior "sfânta istorie a neamului". Chiar dacă începutul reprezentaţiei are ceva de déjà vu (Opinia publică?) iar sfârşitul te trimite cu gândul la o aterizare cam forţată, miezul este savuros şi, mai ales, extrem de binevenit. Chiar dacă tovarăşii actori şi tovarăşul director Caramitru nu vor fi puşi la Panoul de onoare al Ministerului Culturii sau al Primăriei Capitalei, acolo unde propaganda pare a se întoarce în forţă...
[i] Constantin Măciucă - directorul Direcţiei Teatrelor din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, supranumit "Provizorul" după interzicerea spectacolului lui Lucian Pintilie cu Revizorul (1972) şi alungarea lui Liviu Ciulei de la conducerea Teatrului Bulandra.
[ii] Ticuţa Creţu - urmaşa lui Măciucă, un fel de copie mai zâmbitoare şi mai corpolentă a Suzănicăi Gâdea, şefa ei cea mult iubită.