Era în vara lui 2001. Martin Sherman (autorul piesei Bent, care se joacă la Bulandra) venise în România ca scenarist al lui Callas Forever. M-am dus să-l iau pe Martin de la Marriott şi ne-am plimbat vreo oră prin Cotroceni. "Nu vrei să joci în film?", m-a întrebat el. Ca să fac ce?, l-am întrebat eu. "Să fii într-un grup de jurnalişti...." Doing what, am repetat eu. "Păi, ce fac jurnaliştii: se-nghesuie s-o-ntrebe ceva pe Callas, cu carneţelul în mînă..." Am stat o clipă să mă gîndesc - vă jur, o clipă! - apoi i-am zis, Nu - categoric NU. "De ce?", s-a mirat Martin. "Sînt bani buni..." Nu mă-ndoiesc, dar, 1. nu sînt fan de operă (din contră!), 2. nu m-aş înghesui nici pentru Monica Bellucci (i-am luat un autograf, la Cannes, fără probleme) şi 3. nu mă văd făcînd asta, sînt prea comod - prefer să stau acasă ascultînd muzică.
În vara lui 2001, nimeni nu ştia de Norah Jones, fata care, cu vocea ei "honey & smoke", a suflat ca o tornadă peste ultima ediţie a Grammy-urilor, luînd cu ea 8! Norah e genul de fenomen care apare o dată la mii de ani-lumină de orice şmecherie publicitară. În 2000, înregistra un demo pentru casa de discuri Blue Note ("First Sessions"); în 2002, primul ei disc pentru BN ("Come Away With Me") ieşea pe piaţă. Norah mai cîntase în doar două trupe: Laszlo (nu vă luaţi după nume: era din Texas, ca şi Norah) şi Wax Poetic. Clipurile ei sînt cool, dar n-au nimic spectaculos: "Come Away With Me" e ca un "trip" halucinogen, iar "Don't Know Why" pare făcut de un student. Vocea e totul. Norah cîntă ca şi cum ar expira fumul de ţigară: e sublimă! Ca - probabil - Callas.
Mi-a amintit de o altă febleţe de-a mea de-acu' o sută de ani - Rickie Lee Jones. Şi - să vezi întîmplare: este exact ce ascultam, nostalgic, în vara lui 2001... Aşa că daţi-mi un "Double Jones", vă rog. Anytime!