Brexit-ul este şi la începutul anului 2019 un subiect fierbinte pentru că după cum ştim, părţile implicate nu au ajuns la un punct comun în ceea ce priveşte condiţiile şi costurile pe care le implică acest "divorţ". Se întâmplă acest lucru şi pentru că aproape nimeni nu a fost pregătit pentru un astfel de rezultat al referendumului. Regizorul Toby Haynes, în colaborare cu James Graham care semnează scenariul, încearcă în filmul Brexit: The Uncivil War să explice cum a fost posibil ca euroscepticii să câştige. Graham nu este la primul său script politic fiind deja cunoscut pentru piesele This House, The Vote sau Ink, dar şi pentru scenariul filmului de televiziune Coalition, toate având în centrul lor viaţa politică britanică. Ceea ce Haynes şi Graham realizează de data aceasta este un film care, după părerea mea, ar trebui să devină subiect de studiu pentru politicienii de la noi şi de aiurea, pentru studenţii de la comunicare şi ştiinţe politice, dar şi pentru cei care vor să înţeleagă un pic mai bine modul în care funcţionează lumea din jurul nostru. Construit ca un thriller politic, filmul m-a ţinut nu doar atentă ci cu sufletul la gură până în ultimul moment pentru că, deşi rezultatul referendumului îmi era cunoscut, mi s-a părut fascinant modul în care Dominic Cummings a gândit întreaga campanie Leave.
Bazat pe fapte reale, Brexit îl aduce în lumina reflectoarelor pe Dominic Cummings, organizator de campanii politice neconvenţionale, egocentric şi cu tendinţe anarhiste. Benedict Cumberbatch joacă perfect rolul acestui geniu politic care visează să creeze cel mai mare cutremur politic de la căderea zidului Berlinului şi care doreşte, după cum el însuşi spune să dea un reset întregii vieţi politice a Regatului şi să schimbe sensul istoriei. Dominic Cummings este păpuşarul din spatele scenei, cel care a gândit întreaga strategie a taberei pro-exit, cel care a reuşit să îi facă pe toţi cei implicaţi să îşi joace rolul într-un mod care să asigure victoria. A reuşit acest lucru gândind diferit, tratând întreaga campanie ca pe o insurgenţă împotriva establishment-ului, ca pe un război total. Filmul aşază în oglindă modul în care cele două tabere - Leave şi Remain - aleg să îşi conceapă şi construiască campaniile. Dacă cei din tabăra Remain se bucură de sprijinul administraţiei şi dispun de o bază de date a alegătorilor bine organizată, cei din tabăra Leave sunt nevoiţi să îşi caute aliaţii şi să îşi organizeze singuri resursele. Ceea ce pare iniţial un handicap, se demonstrează până la urmă a fi asul din mânecă, cel care îi permite lui Cummings să caute soluţii noi care se dovedesc discutabile, dar câştigătoare.
Regizorul introduce treptat protagoniştii, asemenea modului în care aşezi piesele pe o tablă de şah. De altfel, pentru mulţi dintre cei implicaţi, sugerează el, întreaga campanie a fost văzută ca un joc sau ca un experiment. În acest context, modul în care îi prezintă pe Nigel Farage din UKIP (Partidul pentru Independenţa Marii Britanii), Boris Johnson, pe atunci primar al Londrei, şi pe Aaron Banks, om de afaceri şi important donator pentru UKIP nu este deloc măgulitor. Aceştia sunt prezentaţi în mare măsură ca nişte clovni care nu sunt interesaţi în mod deosebit de consecinţele ieşirii din UE, urmărindu-şi fiecare propria agendă politică şi indiferenţi la preţul care trebuie plătit. De altfel, portretizarea făcută a adus critici filmului şi regizorului pentru că mulţi au considerat că prezentându-i astfel, practic îi exonerează de responsabilitate pentru că par a nu şti cât de distructiv se poate dovedi ceea ce fac.
Este interesant cum poziţionează acest film şi adversarii celor din Leave, adică pe cei din tabăra Remain. Aceştia ne apar ca reprezentaţi ai ordinii sociale cunoscute, decenţi, buni în meseria lor, dar incapabili să vadă lucrurile din altă perspectivă. Diferenţele în modul de abordare se văd încă de la început când încep să îşi organizeze campania în modul clasic, formând un focus grup, apelând la baza de date a alegătorilor şi lucrând pe datele existente. Între timp, Dominic Cummings vorbeşte cu oamenii în baruri, la o bere, încearcă să le afle nemulţumirile şi spaimele legate de apartenenţa Marii Britanii la UE. O să spuneţi că nu este cea mai sigură metodă, şi aveţi dreptate, dar uneori se dovedeşte mai eficient pur şi simplu să asculţi şi nu să îi dai celui din focus grup posibilitatea de a alege dintr-un set de răspunsuri prestabilite. Este ceea ce se întâmplă şi în cadrul focus grupului atunci când una dintre participante îşi pierde stăpânirea de sine şi spune ceea ce nu ar fi spus probabil niciodată dacă scriptul dat grupului ar fi fost respectat: "Sunt sătulă să mă simt ca un nimic, ca şi cum nu aş avea nimic, ca şi cum nu aş şti nimic, ca şi cum aş fi un nimeni!" Cred, de altfel, că acest moment este unul dintre cele mai bine realizate pentru că ilustrează perfect latura emoţională care se ascunde în spatele deciziei de a vota pentru Leave. Poate că ar trebui să le dea de gândit şi politicienilor şi strategilor campaniilor politice de la noi pentru că surprinde o stare de spirit prezentă şi în rândul unei mari părţi dintre alegătorii români: nostalgia după un trecut idealizat şi frica faţă de un prezent şi un viitor nu doar ameninţătoare şi cu multe necunoscute ci şi cu reguli care se schimbă devenind de neînţeles sau care chiar dispar cu totul.
Cummings decide ca o mare parte a campaniei să se desfăşoare online, pe reţelele de socializare. În plus, în urma întâlnirii cu Zack Massingham, fondatorul companiei canadiene AggregateIQ, Cummings înţelege că poate avea acces la un bazin electoral ignorat de aproape toată lumea: indecişii, cei care în mod normal nu votează, dar care pot fi convinşi să aleagă tabăra pro-Brexit. Modul în care s-a realizat acest lucru, folosind datele de la Facebook, reprezintă una dintre marile probleme ale campaniei respective, aflându-se în acest moment încă sub anchetă. De ce? Pentru că ceea ce pretind că au făcut AggregateIQ şi Cambridge Analytica a fost să colecteze informaţii despre utilizatorii de Facebook şi pe baza acestora să creeze profiluri care să permită livrarea de mesaje diferenţiate şi personalizate oamenilor pentru a le întări convingerile şi a îi determina să voteze. Pentru cei de la Aggregate IQ democraţia britanică devine un test pentru a vedea dacă sistemul de influenţare funcţionează, chiar dacă analiştii politici tradiţionali cred că este imposibil să realizezi acest lucru. Cel mai probabil, cei din spatele social media au ajuns să ne cunoască mai bine decât o facem noi înşine pentru că prin fiecare click, like şi quizz la care alegem să participăm mai spunem încă ceva despre noi şi ceea ce ne preocupă, atinge sau lasă indiferenţi. Trăim într-o lume în care după cum spune un personaj "money is one thing, but data is power".
Dacă tabăra Remain alege să îşi construiască întreaga campanie pe raţiune, cei din Leave fac apel la sentimente, la emoţie şi, nu în ultimă instanţă la frică. Este vorba de o deturnare şi reinterpretare a ceea ce înseamnă Uniunea Europeană. Europa devine simbol pentru orice lucru rău se întâmplă sau s-a întâmplat omului de rând. Mesajul transmis de cei din tabăra Leave este că a devenit mai periculos pentru Marea Britanie să rămână în UE decât să iasă din alianţă. Abundenţa de mesaje şi informaţii creează o stare de nelinişte şi confuzie în mintea alegătorului, acesta uneori înţelege sau filtrează greşit informaţia. Unii ajung să creadă că şaptezeci de milioane de turci ar urma să ajungă ca emigranţi în Marea Britanie. Raţiunea pierde în faţa emoţiei.
Filmul este plin de momente memorabile şi inteligent create. Mi s-a părut amuzant şi sugestiv faptul că regizorul a ales Muzeul Tate ca loc de întâlnire pentru Carswell şi Elliot. Carswell, membru al Parlamentului Britanic din partea UKIP, este filmat trecând pe lângă statuia lui Frederic Leighton care se numeşte Un atlet luptându-se cu un piton. Ironia este, cred eu, destul de evidentă. Ea capătă noi dimensiuni atunci când cei doi se aşază să discută despre viitoarea campanie în faţa tabloului intitulat Moartea Maiorului Peirson care celebrează apărarea insulei Jersey de către britanici în faţa invaziei franceze în 1781. Mai merită menţionat faptul că deşi nu este un documentar ci o ficţionalizare a unui moment real, regizorul a beneficiat de ajutorul şi colaborarea adevăratului Dominic Cummings. Este un film care merită văzut, aşadar, nu ezitaţi să vă găsiţi timpul necesar pentru a o face pentru că nu o să vă pară rău.