Stan, Bran, Bran, Stan - Cântăreaţa cheală

Ea, El. Doamna şi Domnul Smith. Doamna şi Domnul Martin. Mary şi Pompierul. Ei, bine, da, Radu Iacoban îi cuplează şi pe ultimii doi. La Brăila. În Cântăreaţa cheală.

Premieră de octombrie 2018, adusă la Bucureşti în februarie 2019, pe un text jucat pentru întâia la Paris în mai 1950. Prilej de debut pentru Eugen Ionesco. Din Slatina.

Ea, El. El, Ea. Din Anglia. Din perioada imediat postbelică. De fapt, de (aproape) oricând, de (aproape) oriunde.

Se dă o societate cât de cât modernă, se intră în casa unei familii cât de cât burgheze / aristocrate, se stă într-un colţ, se observă, se notează, se scrie.

Se repetă procedura.

Iar.

Şi iar.

Dacă se dă la o parte irelevantul, se observă identicul.

Ăştia suntem. Abulici, autişti, absurzi. AAA. Baterii.

Ah, absurdul! Ce să înţelegi din textul lui Ionesco? E absurd, ţaţo, parol! Aşa e. E! Doar că seamănă al naibii de bine / de rau cu felul în care ne "vorbim" zi după zi. Faţă în faţă, ureche în ureche, ecran în ecran, monitor în monitor, etc.

Susţinut de decorul discret-eficient al lui Tudor Prodan şi, mai ales, de luminile obsedante ale lui Bogdan Gheorghiu, Radu Iacoban montează spectacolul ca pe o succesiune de scurt-metraje când alb-negre, când colorate (omagiu dublat creatorului costumelor, Tudor Prodan!).

DJ Radu mixează sacadat (Stan, Bran, Bran, Stan), cu vagi interludii pufoase (există o anumită empatie, o anumită căldură cu care regizorul îşi tratează, totuşi, personajele). Ritmul e totul!

Cei 6 actori colaborează ireproşabil, succedându-se la trenă. Un bonus pentru Adrian Ştefan, al cărui monolog pompieristic rupe fălcile spectatorilor.

Impecabilă oră şi-un sfert. O cometă. A venit, a izbit, a plecat. Am rămas. Ea. El. Eu.

Happy Valentine la toată lumea!