Personajele principale, Nikolai şi Andrei, interpretaţi de Alexandru Pavel şi respectiv Csaba Ciugulitu, s-au mutat într-o garsonieră nouă, pe care s-au apucat s-o renoveze. Nikolai e un ins anxios şi obsedat de mama lui, căreia îi compune scrisori în care împleteşte ficţiunea cu realitatea, încearcă s-o manipuleze şi îi reproşează numeroase lucruri, iar Andrei reprezintă contrapunctul său îndrăzneţ, cu iniţiativă, care pune în mişcare evenimentele. În timp ce dezlipesc tapetul de pe unul din pereţi, contrariaţi de duhoarea emanată de acesta, cei doi descoperă o nişă, iar înăuntru, un cadavru destul de proaspăt, care se prăvăleşte-n încăpere taman când la uşă se aud bătăile insistente ale proprietarului, Igor Igorevici, un ins ţicnit, extravagant şi narcoman, interpretat cu nerv de Dan Rădulescu (care excelează, ca de obicei, în partituri comice, cu tuşe pe alocuri nevrotice). Văzând că n-o scot la capăt cu proprietarul, care are legături vizibile cu decedatul, Nikolai şi Andrei se coalizează cu acesta şi să caute o variantă de a se descotorosi de mort. Când află că în incinta imobilului în care locuiesc are loc o nuntă, se autoinvită la petrecere, încercând să speculeze acest prilej pentru a-şi pune planul în aplicare. Din păcate pentru ei, varianta se dovedeşte ineficientă, aşa că vor trebui să ia o decizie riscantă şi să transporte cadavrul într-un alt loc. Iar cum un aeroport pare la un moment dat cea mai bună idee, ajung în cele din urmă la terminalul din titlu.
Spectacolul musteşte de umor negru, iar această calitate intrinsecă se reflectă şi la nivel vizual, costumele şi machiajul personajelor fiind în ton cu estetica macabră a acţiunii. Scena nunţii este semnificativă prin picturalitatea şi dinamica ei atent coregrafiată, în care personajele, aşezate la masă ca piese ale unui mecanism straniu, funcţionează organic şi compact, conturând personalităţi distincte, nuanţe comice, ipostaze burleşti şi parodiind, prin caricatură şi efecte groteşti, nunţile tradiţional-contemporane româneşti, ce devin frecvent pretexte pentru exhibări ridicole ale instinctelor primare, ale reflexelor de a bea şi a mânca pervertite şi conduse previzibil spre un final cu urlete, cafteli şi îmbrânceli, în care cei aşezaţi la mese ajung, irevocabil, sub ele.
Dacă prima parte a spectacolului e dominată de suspans şi hohote de râs, cea de-a doua virează considerabil într-o zonă a absurdului, în care râsul este mult mai reţinut şi îşi fac loc interogaţiile, speculaţiile şi se reevaluează adevărata miză a acţiunii. Terminalul, laolaltă cu aeroportul, se prezintă, la fel ca şi gările, ca un topos modern al zonei de liberă circulaţie, de tranzit, în care unele lucruri se sfârşesc pentru a da startul unor planuri noi. Mai precis, reprezintă o zonă de răscruce existenţială, a apariţiilor şi a dispariţiilor, în care personajele îşi vor schimba cursul vieţii. Întrebarea care va marca de-aici încolo, iar în final, tot mai acut, spectacolul va fi dacă personajele care încearcă să se debaraseze de un mort nu sunt ele însele moarte, dacă viaţa, aşa cum au trăit-o până atunci, n-a fost de fapt o formă de deces animat. Prin urmare, ne putem întreba dacă sinuciderea ar însemna o întrerupere a morţii, şi dacă o potenţială înviere ar semnifica adevărata (re)naştere.
Întrebările se acumulează, iar personajele vor încerca să afle pe propria piele ce înseamnă să exişti de fapt. Partea a doua prezintă o serie consistentă de momente în care tensiunea şi umorul (chiar mai negru decât până atunci) funcţionează în tandem, însă încărcătura filosofică oferă un centru de greutate spectacolului şi eventuale bătăi de cap publicului. Există şi scene care ambiguizează contextul şi mai mult (precum cea în care stewardesa interpretată de Ale Ţifrea îi ţine lui Alexandru Pavel un discurs despre frică, urmată imediat de cea în care Nicolae Cristache joacă un rol la graniţa dintre militar şi interlop, ale cărui raţiuni îmi rămân obscure), la fel cum scenele vivace, dense la nivel vizual şi pline de ritm oscilează cu unele plate, cu un joc actoricesc forţat (în special din partea lui Alexandru Pavel) sau cu un ritm instabil. Ţinând, însă, cont că am văzut spectacolul la premieră, multe dintre inconsistenţe (destul de reduse ca număr, per total), sunt explicabile şi se pot corecta pe parcurs.
Floor Covering - Terminal, la o primă vizionare, se prezintă ca un spectacol bogat în detalii, cu o paletă largă de semnificaţii (grefate, de altfel, pe o tematică destul de restrânsă), care te pune pe gânduri în măsura în care te şi face să râzi. Nu în ultimul rând, e un spectacol care necesită multiple vizionări.
Distribuţia spectacolului, împreună cu echipa artistică, la aplauze
Floor Covering - Terminal a avut premiera în 31 ianuarie 2019. Regia este semnată de Sorin Militaru, scenografia îi aparţine Oanei Micu, iar traducerea este realizată de Maşa Dinescu.
Din distribuţie fac parte actorii: Alexandru Pavel, Csaba Ciugulitu, Dan Rădulescu, Mihai Crăciun, Costin Gavază, Anca Loghin, Ştefan Mura, Emilia Banciu, Luchian Pantea, Bianca Fărcaş, Rareş Budileanu, Loredana Dascălu, Georgiana Ghergu, Ale Ţifrea, Nicolae Cristache, Ion Vântu, Cristian Iorga, Gabriela Bacali, Delia Bălaşa, Alexandru- Andrei Chiran, Cristina Holtzli, Eduard Marinescu, Sergiu Marocico, Laura Mihalache, Liviu Pancu, şi Tiberius Vasiniuc.
(foto din spectacol: Cristina Gânj)