La Euphorion un spectacol cuminte - Il Nullafacente / Nu fă nimic! sau Aleg să nu fac nimic

După spectacole fastuoase şi controversate montate la Cluj anii trecuţi, regizorul italian Roberto Bacci coboară ştacheta fanteziilor sale extravagante realizând, în sala mică a Naţionalului, un spectacol modest, impregnat cu realism tern, sumbru pe alocuri, nu lipsit de semnificaţii adânci. De data asta nu vine la braţ cu Shakespeare, Cehov sau Molière, ca altădată, ci cu un autor contemporan din patria sa: Michele Santeramo, pe care-l prezintă ca pe unul dintre cei mai prodigioşi autori italieni ai momentului. Promovare neaşteptată, surprinzătoare în mare măsură.

Dificultatea traducerii titlului piesei Il Nullafacente a dat în română două variante, în tălmăcirea Mariei Rotar: Nu fă nimic! şi Aleg să nu fac nimic, desigur titlul rezumă teoria personajului central, soţul unei femei bolnave în stadiu terminal, care proliferează ideea inutilităţii acţiunilor umane în contradicţie cu normalitatea colectivă. Comportamentul bizar al personajului se motivează treptat. Concepţia lui despre lume şi viaţă se întemeiază pe refuzul de a-şi pierde timpul - "singurul bun preţios al vieţii" - în activităţi derizorii. El nu este un Oblomov atins de apatie existenţială, nu are caracteristicile "omului de prisos" din literatura rusă, nu este un nihilist detestabil, ci condamnă risipirea în nimicuri existenţiale pentru a câştiga în alt plan, pentru a beneficia de cât mai multe momente de viaţă fericită, autentică.

Greu de asamblat aceste convingeri ferme ale individului cu motivul femeii pe moarte de lângă el, faţă de care afişează o atitudine pasivă, cinică, iar apoi îndeplineşte sec convenienţele convieţuirii. Un personaj complex, dificil de conturat scenic. Cătălin Herlo face faţă cu greu acestei sarcini de persuasiune. Greu de înţeles este această atitudine radicală a personajului şi pentru cei cu care vine în contact: soţia lui (Ramona Dumitrean), cumnatul (Ovidiu Crişan), medicul (Cristian Grosu) şi proprietarul apartamentului (Radu Lărgeanu). De fapt, conflictul, cât este, în această confruntare violentă rezidă. În rest, dialogurile sunt repetitive, lineare, previzibile, trenante. În tangaj semnificativ este pusă singurătatea insinuată între pereţii apartamentului soţilor cu banii proprietarului plimbaţi pe sub nasul tuturor ca sfidare la adresa bunului simţ comun.

Textul nu e lipsit de subtilităţi în conturarea unei atmosfere tensionate, exploatate regizoral cu măsură, neostentativ. Simbolistica discursului scenic din Il Nullafacente se revendică de la intima relaţie a protagonistului cu un bonsai, adus în prim plan ca efigie a vieţii în constrângere cu timpul, cu creşterea, cu devenirea. În dialogul cu bonsaiul, copacul pitic pe care-l îngrijeşte cu delicateţe şi pasiune, Cătălin Herlo se apropie cel mai mult de stratul profund al personajului. Impresionant este modul în care Ramona Dumitrean transmite drama femeii bolnave, lipsite de puteri. Ovidiu Crişan e un frate interesat de evoluţia bolii surorii lui, Cristian Grosu e un medic energic, amândoi cu reacţii dure, rămase în planul gri al confruntărilor. Radu Lărgeanu este singurul care aduce puţină culoare comică în transmiterea manifestărilor de o avariţie feroce ale proprietarului.

Il Nullafacente e un spectacol cuminte, aşezat în grilă clasică, fără sclipiri cu miză textuală sau regizorală. Lăudabil este efortul italienilor Roberto Bacci şi Michele Santeramo de a promova în România valorile lor, atâtea câte sunt, de a se promova pe ei înşişi mai bine zis, aşa cum noi nu ştim să o facem cu valorile noastre actuale nici acasă la noi. Mereu privind în afară, deschişi spre alte culturi, cosmopoliţi înnăscuţi, făcând caz de europenismul nostru neluat în seamă de nimeni, vom rămâne gazde regionale găzduind experimente teatrale regionale din Italia şi de aiurea.