Întră-o ţară care investeşte entuziast în problema mântuirii neamului, dar care nu dă doi bani pe repatrierea (contra cost!) a unei opere brâncuşiene, bântuie tot mai abitir preocupările reconsiderărilor festiv-instituţionale (fastuoase, unele ridicole şi inutile, pe alocuri groteşti) a personalităţilor culturale marginalizate / înjurate acasă, dar care şi-au dobândit notorietatea în Occident. George Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen (devenit) Ionesco, sunt exemple binecunoscute pentru zelul unor culturnici de tip nou de a-i "româniza" - acum, după moarte, când ei, oricum, nu prea mai au încotro...
Brâncuşi - dacă nu cel mai mare, atunci cel mai bine vândut pe piaţa artei universale - este obiectul unui asalt continuu. Mai întâi, un vremelnic ministru al (in)culturii - al cărui nume nu-mi scapă, dar nu îl pomenesc din jenă pentru lipsa lui de jenă - a vrut să-l naţionalizeze, cu loc de veci cu tot. Caracter mic şi gură mare, distinsul cerea repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale celui pe care statul român, prin reprezentanţii săi, l-a spurcat cum i-a venit la propagandă, refuzându-i repatrierea operei şi încercând să-i doboare (la propriu!) Coloana Infinitului. Ce contează? La timpuri noi, tot ei: caraghioşi, obraznici, inculţi, oportunişti. Ţopenia şi absurdul şi-au dat mâna în 2016 când (aşa cum ne informează faimosul ziar gorjean "Pandurul"), cu ocazia aniversării naşterii lui Brâncuşi, Consiliul local şi Primăria Tg. Jiu, başca "Liga culturală Fiii Gorjului", au pus de-o megacolivă ornată bisericeşte şi gospodăreşte cu chipul său, cu Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului făcute din drajeuri, cacao şi alţi coloranţi!
În anul de graţie 2019, aceleaşi entităţi (culturale?) promovează la Bucureşti un "eseu vizual teatral" intitulat Sărutul, pus în scenă de Teatrul "Elvira Godeanu", sub autoratul (regie, scenografie, ilustraţie muzicală) lui Horaţiu Mihaiu.
Întâmplarea cu pricina este, dacă putem zice aşa, ceva ce n-a văzut Parisul; şi nici nu ştiu dacă-şi doreşte foarte tare.
Sigur că, sub auspicii eseistice, poţi legitima cam orice; nu asta e problema. În cazul de faţă, "orice"-ul ăsta înseamnă un spectacol nici măcar de euritmie - căci cuvântul lipseşte cu desăvârşire; rămâne o suită de scene imaginate şi orânduite, într-o succesiune cronologică, în care mişcarea scenică, meticulos construită, încearcă nu doar să evoce, ci să şi explice apariţia geniului cunoscut sub numele de Brâncuşi. Ceea ce... dacă nici EL nu a acceptat să "traducă" sensurile creaţiilor sale, devine cel puţin riscant. Meritul autorului ar putea fi acela că şi-a propus să urmărească, prin mijloace scenice, geneza sculpturii începută în 1907 (găzduită astăzi în Muzeul de Artă din Craiova), până la împlinirea ei în mult mai celebra Poartă a Sărutului. (Între altele fie spus, locul preferat de junii iubăreţi şi de primarul Cârciumaru, organizatorul, acolo, al unor ceremonii oficiale şi colective de stare civilă!).
Lăudabilă în sine, tentativa se loveşte însă, prea adesea, de limite imaginative - şi chiar culturale - adecvate. Încercarea de a codifica scenic momente din viaţa lui Brâncuşi oscilează între îndrăzneli şi naivităţi patetice; dar nu numai... Toată reprezentaţia este înţesată de simboluri şi metafore, cum ar spune Jupân Titircă Inimă Rea, "scrise adânc": naşterea pruncului ce va deveni geniu, combinată cu două statui de factură egipteană şi cu un dans maramureşean (!) ar trebui privită, poate, ca simbol al universalităţii; bagheta creaţiei, înmânată de către un părelnic Tată-Creator-Vrăjitor, devenită apoi celebrul baston al senectuţii, se bălăngăne penibil, ca un ciomag (sau tomahawk) luându-se la întrecere capitalistă cu ditai Turnul Eiffel. Nu ştiu dacă toţi fiii Gorjului îl vor fi cunoscut pe Rastignac, cel care se ia la trântă cu Parisul, însă trimiterea mi se pare nu doar forţată, ci şi nelalocul ei. Pentru că, ajuns în Oraşul Luminilor, gorjeanul de la Hobiţa a manifestat întotdeauna cuvenitul respect, nicidecum fuduleala pe care complexele de inferioritate o provoacă unor neaveniţi. Aşa că, pardon messieurs!
De altfel, toată mizanscena (căutat rafinată, dar prea adesea didactic descriptivă şi forţat încifrată) oscilează între entuziasm şi basmologie, cu câteva momente în care simplitatea îşi arată, fericit, virtuţile, dar şi cu excrescenţe stilistice şocante, ca să ocolim termenul de nefundamentate. Dacă momentul Porţii... reprezintă, poate, devenirea firească a motivului originar, am serioase rezerve asupra scenei premergătoare, în care coloana orbilor străbate scena, împreună cu cei doi closhards parizieni - ca simbol al iubirii pecetluite prin sărutul generic.
Un experiment? Cu siguranţă. Ambiţios, fără discuţie, dar conceput cu resurse limitate şi cu soluţii discutabile. În asemenea tentative, există doar două variante: îţi iese... sau nu. Râmâne dimensiunea evocatoare, de asemenea lăudabilă, la nivelul dezideratelor. Pentru cine nu cunoaşte, amintesc aici cântecul "Poarta sărutului" superba compoziţie a farmacistului evreu Armand Abram Penchas, afirmat şi cunoscut pentru creaţia lui artistică sub numele de Alexandru Mandy:
La sfârşitul reprezentaţiei la care am asistat, rămâi cu un sentiment de oarecare descumpănire şi te întrebi: oare ce le-ar mai fi spus omagiatul Brâncuşi dacă, prin absurd, ar mai fi venit o dată?