Ideea acestei anchete ne-a venit atunci cînd am încercat să ne imaginăm ce i-ar plăcea spectatorului să ştie despre un regizor român. Care ar fi putut fi numitorul comun al mai multor regizori din generaţii diferite? Aşa ne-am gîndit să aflăm ce film românesc iubesc aceşti regizori cel mai mult. Care le e cel mai drag (lucru care nu e egal neapărat cu "cel mai bun", ci implică o opţiune personală). Stînd rînd pe rînd de vorbă cu cîţiva dintre ei, a devenit evident, în geografia acestei anchete, un joc al coincidenţelor. Regizorul apreciat de un regizor devenea cel chestionat şi rugat să numească filmul preferat. N-am intenţionat să elaborăm un top, o dată pentru că ideea de top e irelevantă şi discutabilă, dar şi pentru că ar fi fost nevoie de mult mai mulţi subiecţi. Una dintre concluziile pe care le-am tras a fost că 99% din cei chestionaţi au ales un film consacrat, clasic. O singură excepţie: Lucian Pintilie, care a numit şi ultimul film al unui cineast tînăr. În al doilea rînd, să afli ce film iubeşte un cineast poate da indicii despre construcţia interioară a acelui cineast, dar şi despre felul în care relaţionează cu filmele din afara universului său creativ. În al treilea rînd, ancheta transmite indirect şi ideea optimistă că există filme de la care cineaştii contemporani să se revendice, fie şi sentimental.
LUCIAN PINTILIE
 Moromeţii (1986) de Stere Gulea
 Moartea domnului Lăzărescu (2005) de Cristi Puiu.
CRISTI PUIU
 Reconstituirea (1969) de Lucian Pintilie
 Moromeţii (1986) de Stere Gulea
 Secvenţe (1982) de Alexandru Tatos.
Reconstituirea mi se pare că e într-un fel cel mai omogen film românesc, atît la nivelul poveştii, cît şi al regiei, imaginii, opţiunii auctoriale. Sunt apoi cîteva performanţe actoriceşti remarcabile, cum sunt cele ale lui George Constantin şi a celui care-l joacă pe şoferul IMS-ului. Îmi place foarte tare şi Ernest Maftei.
Moromeţii mă emoţionează foarte tare, mai tare ca Reconstituirea. Cînd zic Moromeţii, zic actorie şi mi se pare, cantitativ, cel mai important film românesc din acest punct de vedere.
Secvenţe îmi place din multe motive. Sunt într-un fel foarte ataşat de el pentru că e, cred, singurul film românesc ce reconstituie atmosfera anilor '80. Este bine jucat, poate mai puţin la început. Mi-e greu să mă raportez la celelalte două filme cum mă raportez la Secvenţe, pentru că anii '80 au fost anii în care eram conştient de ce e în jurul meu, cu bucurii şi nemulţumiri. Dacă ar fi să le caut celor trei filme un numitor comun, acesta ar fi încăpăţînarea cu care cei trei regizori au căutat să-şi exprime viziunea despre lume. Îmi plac pentru că sunt personale, au semnătura autorului.
ŞERBAN MARINESCU
 Moara cu noroc (1956) de Victor lliu
E un film de care, sentimental, sunt legat. Un film de şcoală, în sensul că anunţă o şcoală de cinema. Nu ştiu în ce măsură ea a reuşit să se întrupeze, dar cu siguranţă o anunţă. E un film care stă în picioare extraordinar de bine. Analizat şi azi, el are de toate. E foarte interesant ca limbaj cinematografic, ca decupaj, ca structură. E un film românesc pur, fără sofisticării, mode, e genul de cinema nemuritor ca structură şi gîndire. Eu îl consider un film-reper. Evident, tot în zona aceea s-au făcut şi alte filme, dar pentru mine, personal, acesta e cel care rămîne. Nu trebuie să uităm că el există. S-a tot spus, mai ales de către tineri, că cinematograful românesc nu există. Probabil că aceştia n-au văzut multe filme. Trebuie ţinut cont şi de rădăcină. Şcoala românească de film există.
NICOLAE MĂRGINEANU
 Nunta de piatră (1971) de Dan Piţa şi Mircea Veroiu.
Mi-a rămas în memorie drept cel mai elegant şi rafinat film din cinematografia română. E foarte riguros făcut, cu o mare economie de mijloace. Eu iubesc la un film cel mai mult imaginea. În general, cred că aşezarea luminii e un act de creaţie. Iar Nunta de piatră cred că n-a mai fost depăşit de nici un alt scurtmetraj de final de institut şi cred că, păstrînd proporţiile, Dan Piţa şi Mircea Veroiu n-au dat pe urmă un lungmetraj la fel de bun. Dar condiţiile din perioada socialistă obligau la un alt mod de gîndire. Existau constrîngeri, cenzura pornea din faza de scenariu.
NAE CARANFIL
 Proba de microfon (1979) de Mircea Daneliuc.
1980. Pentru prima dată în existenţa mea de tînăr cinefil, vedeam un film românesc de autor, nestrangulat în propria metaforă, nefăcînd oră de dirigenţie cu spectatorul şi necedînd tentaţiei de a boci la căpătîiul unei Românii în agonie. Poveste, personaje şi dialoguri erau toate scandalos de autentice. Umor incendiar. Detectorul meu personal de minciuni mergea în gol. Ce dracu' păzeau tovarăşii de la Comitetul Central? Dormeau în post?
RADU MUNTEAN
 Moromeţii (1986) de Stere Gulea.
Filmul lui Stere Gulea îmi place nu atît din punctul de vedere al transpunerii corecte a romanului, ci mi se pare că are o atmosferă şi un autentic foarte convingătoare. Victor Rebengiuc e genial. S-au întîlnit acolo nişte lucruri în modul cel mai fericit cu putinţă: imaginea lui Vivi Drăgan Vasile, actorii ş.a.m.d. Am văzut Moromeţii de nu ştiu cîte ori şi tot l-aş mai revedea.
STERE GULEA
 Pădurea spînzuraţilor (1964) de Liviu Ciulei.
După mine, filmul are un echilibru perfect între conţinut/mesaj şi rigurozitatea limbajului cinematografic. E un film extrem de elaborat, în sensul bun al cuvîntului, şi care, în ciuda vechimii, are un limbaj pur, deşi are la bază o operă literară. Are o viziune plastică pur cinematografică - şi asta îmi place cel mai mult. Este unul dintre puţinele filme româneşti care are un astfel de echilibru. Mai sunt şi altele - Reconstituirea sau vreun Daneliuc - , dar eu pe acesta îl consider cel mai rotund.