O Chiriţă muzicală la Cluj - Chiritza în concert

Premiera deşuchiată de acum câteva zile e extrem de plăcută. Înoată în muzicalitate burlescă şi scamatorii scenice de-a dreptul adorabile. Veselul Alecsandri "mixat cu Millo" şi cu extinse cânticele comice inventate de Ada Milea şi Anca Hanu instalează buna dispoziţie pe scena Naţionalului clujean pentru o oră şi cinci minute, atât cât durează reprezentaţia sărită din confortul clasic, numită, la insistenţele realizatoarelor, Chiritza în concert.

Aşadar o Chiriţă muzicală de la un cap la altul (permiteţi-mi să ortografiez numele celebrului personaj în grafie veche, eu fiind de modă veche, nu după moda de pe facebook, deşi actualizarea ţinteşte şi aici). O Chiriţă sprintenă şi vizibil întinerită în "glas şi psihic", care nu mai aminteşte de Miluţă Gheorghiu sau de Draga Olteanu-Matei, nici de protagonista Anca Hanu (culmea!) întrucât atât de diferit este rolul actriţei clujence faţă de tot ce a făcut până acum pe scena acestui teatru. Nici nu ştii unde s-o aşezi pe actuala Chiriţă creată într-o manieră atât de personală de Anca Hanu.

Cu rădăcinile în clasicitatea textului, Chiriţa clujeană este o jucărie mecanică de tip music-hall, adusă cu balonul din Moldova secolului XIX şi coborâtă cu nacelă cu tot în ritmurile îndrăcite ale percuţioniştilor de pe scena Naţionalului, schimbaţi între ei, deoarece regia le-a dat şi alte sarcini, după cum era de aşteptat. Iniţial, spectacolul se edifică pe o formulă hibridă, îmbogăţită componistic prin sonuri dezmierdătoare de mare amplitudine.

Împreună cu falnica şi împopoţonata Chiriţoaie, din nacelă au coborât şi celelalte personaje îndrăgite din teatrul lui Alecsandri, astfel că publicul se poate desfăta cu alte comicării legate în serie pe portativele notelor muzicale, mult mai inspirate, mai antrenante decât în Sânziana şi Pepelea, de pildă, alt spectacol-concert realizat de Ada Milea.

După cerinţele metamorfozărilor impuse de parodierea accentuată a personajelor, ispravnicul Bârzoi este unul atipic, subţiat caricatural de Cornel Răileanu. Foarte bună în Luluţa este Sânziana Tarţa, din jocul căreia se reţine smiorcăitul prelung cu gura larg deschisă, după cum din jocul lui Miron Maxim e de reţinut zbenguiala de tip disco a lui Guliţă, după cum Matei Rotaru în Leonaş este tânărul îndrăgostit care joacă o farsă de proporţii Chiriţei.

Dar spectatorii vor reţine, desigur, mult mai multe din interpretările lor sudate pe structura de ansamblu a divertismentului fără limite. Pondere comică sporită primesc cele două cupluri care evoluează ca atare în tandem ilar. Primul duo, Aristiţa şi Calipsiţa, adică Mihnea Blidariu, chitarist cu barbă (de ce nu, se poartă maimuţăreala de acest fel) şi Cristian Rigman, o suavă rozalindă travestită, de tot hazul, înşiră bazaconii drăgălaşe, iar al doilea, format din "şarlatanii" Radu Dogaru şi Cosmin Stănilă completează şirul extravaganţelor componistice derulate cu nonşalanţă de doi tineri interpreţi.

Calităţile vocale excepţionale ale Ancăi Hanu au ieşit în evidenţă cu asupra de măsură pe toată durata spectacolului. În ansamblu, se pune mai mare accent pe partiturile interpreţilor, pe linia lor melodică, decât pe regie, ceea ce e normal până la urmă, fiind vorba despre un exploziv "concert" şi nu despre o mizanscenă cu giumbuşlucuri. Nici scenografia realizată de Alexandra Constantin nu ţinteşte spre găselniţe spectaculoase: o platformă înălţată pentru orchestră şi o scară ajunge. În schimb, compensativ, eclerajul asigura de Jenel Moldovan e important.

În rest, înţelegem că... mergem la teatru să ne distrăm, pentru că, vorba lui Alecsandri, Aşa e lumea, o comedie / Iar noi artiştii care-o jucăm / N-avem dorinţă altă mai vie / Decât aplauze să merită... Şi aplauzele curg în cascade la Chiritza în concert ca la un show cu artişti "grei".