Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Noii infractori

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prostituţie şi pedeapsă... - Noii infractori


martie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Coperta Unu: O sexagenară îşi spune povestea. O face din spatele gratiilor. Nu e înverşunată, nu se simte nedreptăţită; ba chiar dimpotrivă, îşi pune cenuşă-n cap. Hopaaa!?...

Coperta Patru: Acum aflăm că recluziunea, ca formă de acceptare / asumare a pedepsei, a fost opţiunea ei - ispăşeşte ceea ce recunoaşte a fi făcut rău. Un rău, vechi de când lumea, poate, dar al cărui principal păcat este acela că face - adică produce - bine. Măi, să fie?!...

Tel Aviv, Israel. Tânără pensionară (60 şi... un pic), Dorina pare a fi un om împlinit - bogăţia şi mulţumirea ar fi normal să rodească din propria-i familie: un soţ de-o viaţă; fiul Ylai - aproape căsătorit; fiica, zisă Bambi - călătoreşte prin lume. Mai greu e cu "coana mare": pe cât de ramolită, pe atât de vioaie (cu tot ce decurge de aici). Casa mare, cu prea multe dormitoare, după plecarea copiilor, îi absoarbe toată energia şi entuziasmul, dacă... aici e-aici! Familia asta frumoasă a cam scăpătat. Arie, pater familias, nu e doar tipicar şi pisălog, ci şi falit; ba chiar mai mult de-atât, dacă se poate... Şi la el chiar se poate. Nepriceput în afaceri, dar fanfaron şi cu capul în norii autoadmiraţiei, este pe cale de a deveni adevărata piatră din casă: şomerul fără pensie. Cum să te descurci şi din ce să trăieşti, în asemenea condiţii? Are Dumnezeu (sau "Partea adversă"?) grijă... Cum o faptă bună nu rămâne niciodată nepedepsită, biata Dorina acceptă oferta generoasă a unei prostituate de a-şi pune casa la dispoziţia "afacerii". În fond, când nu prea ai de ales, mai faci şi mofturi? De când lumea şi pământul, cea mai veche meserie a produs profit: poate ilicit, dar şi îndestulător; dar, mai ales, neimpozabil. Dacă tot stătea casa goală... măcar să îndestuleze conturile familiei, prin care bate vântul rău a jale.

 

Fetele (cele ce se mai numesc, în româneşte, şi "profesionizde") devin de-ale casei. Pe care o umplu cu clienţi. O lume... ce lume! Afacerea merge, căci din câştigul consistent i se plăteşte (printr-un aranjament discret) salariul tatălui Arie... Bunica oricum nu prea pricepe pe ce lume se află şi e chiar convinsă de minciuna acoperitoare cum să junele bine dezbrăcate participă la un curs de artă culinară al fiică-si. Lucrurile evoluează amuzant, mereu pe muchie de cuţit: improvizaţii, încurcături, minciuni. Se scapă mereu, cum se spune, "la mustaţă" (asta fiind, după părerea mea, principala calitate dramaturgică a textului). Dezastrul, însă, pândeşte şi devine inevitabil: mai întâi, Bambi revine acasă, dar nu e foarte grav că s-a prins cum stă treaba - intră şi ea în afacere; mai cu organizarea muncii, mai cu... restul. Banul să meargă. Nici măcar reîntoarcerea fiului nu scufundă cu totul barca, căci i se subvenţionează o excursie, doar-doar o rămâne camera liberă. Fără mijloace, cum altfel să dai producţie-marfă, să te dezvolţi... să... şi să...? Că tocmai din această nesăbuită şi "erendi"-tară dezvoltare apare şi dezastrul. Acum, na... Morala burgheză trebuie satisfăcută corespunzător, iar autoarea îi face cuvenita plecăciune. Infiltrarea unui poliţist în ipostază de client determină crah-ul. Cuibul se sparge, iar Mater familis Dorina alege, nu erotic, ci eroic, pedeapsa pe bază de puşcărie, deşi putea scăpa cu o amendă; care, însă... ar cam fi topit strânsura financiară, nu? Mai bine aşa... mai moralizator... chiar şi mai eficient, bineînţeles. Banul e ochiul dracului... face şi desface tot.

 

Cam astfel decurg lucrurile la nivelul textului semnat de Edna Mazya - din câte se spune, un dramaturg de succes acolo, în Israel. Şi acolo, se vede treaba, sexul vinde la fel de bine. Time is money... business... globalizare. Celor pretenţioşi cultural li se recomandă să nu se aştepte la spiritul lui Salom Alehem. Sau la fineţea spirituală / inventivitatea măcar a unui Alexandru Mirodan - cel care, emigrat acolo, în anii '70, nu a izbutit nimic în teatru. Uite că reuşeşte doamna Mazya - alte vremuri, alte şanse. Alcătuirea dramaturgică a domniei sale este uşoară, destul de previzibilă între limitele mereu populare ale vodevilului. Personaje cu oarecare haz şi abia schiţate, care nu dau bătaie de cap... împlinind aşteptările publicului larg, venit să se amuze, nu să cadă pe gânduri. Ce-i drept, această intrigă ce nu-şi pierde vremea printre subtilităţi, are şi un merit, nu chiar lipsit de importanţă: poate ridica, celor apţi / interesaţi de aşa ceva, unele întrebări de ordin empatic: cum aş proceda eu într-o asemenea situaţie? (Alice Georgescu suprinde acest aspect, cu fineţea-i bine cunoscută şi apreciată - "De luat acasă", pag. 12-13 ale excelentului Program de sală).

Actorii cu care regizorul Ion Caramitru a pornit la drum au la dispoziţie, e adevărat, un material de lucru pe care-l pot valorifica după pofta inimii, măsura talentului personal şi, desigur, rigorile regizorale. Cap de afiş, Virginia Mirea este onorată cu un rol pe măsura personalităţii sale; şi îşi onorează, la rândul ei, debutul pe scena Naţionalului cu o prestaţie emoţionantă, caldă şi şugubeaţă în acelaşi timp. Fără multe vorbe, este simpatică şi credibilă, mergând drept la sufletul spectatorilor pe care reuşeşte să-i emoţioneze şi să-i distreze în acelaşi timp.

 

Dacă Alexandrina Halic şi Andrei Finţi se luptă (cel de-al doilea o face chiar eroic) cu precaritatea unor personaje destul de inconsistente, lăsate acolo parcă doar din necesităţi funcţionale, cele trei "fete" (jucate de Ileana Olteanu, Cosmina Olariu şi Aylin Cadîr) umplu scena de culoare şi de "draci", reuşind să individualizeze şi să facă simpatice nişte "fetiţe dulci", apreciate, căutate, asediate de o clientelă masculină plină de culoare şi de relief, aşa cum se impune quartetul (nu de coarde!) Daniel Badale, Alexandru Hasnaş, Mihai Verbiţchi, George Piştereanu.

Silviu Biriş dă viaţă, credibil, fiului năzuros şi apilpisit al familiei, iar Teodora Mareş irumpe în scenă fără nici o "declaraţie de dragoste", dar cu nerv şi cu disperarea femeii dezamăgite în amor, transformată credibil în pragmatismul erotic ipocrit şi alunecos dar, tocmai de aceea, rentabil şi... scuzabil. Iar Afrodita Andone salvează personajul Sarit prin advecţia de convingere cu care îl animă, încercând să-i lărgească ba(r)ierele.

 

Dubla opţiune - managerială şi regizorală - a lui Ion Caramitru asigură spectacolului o ţinută adecvată, la urma urmei, chiar şi primei scene. Găsim aici o viziune repertorială open mind, căci... astea sunt vremurile, cu publicul lor; iar Sala Mare se umple greu, poteca dintre prestigiu şi popularitate fiind, în cazul Naţionalului, extrem de îngustă. Mici "cârlige" agaţă textul de spaţiul românesc, ceea ce dă bine. Iar măiestria lucrului cu actorii umple personajele de multe din cele ce lipsesc textului.

Voi, cei ce intraţi la Noii infractori, lăsaţi afară prejudecăţile şi strâmbăturile din nas. Asta-i lumea în care trăim. Fără snobism, dar şi fără prea multă speranţă, trebuie măcar să suportăm, dacă nu putem ajunge la împăcare cu ea.... pe infractorii mai vechi sau mai noi, mai israelieni sau mai români.



 Toate articolele despre Noii infractori


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer