Capital cultural / decembrie 2018
Cinema Paradiso
Mulţimea de oameni care s-a adunat în centrul pieţei este împietrită de durere, ca la înmormîntare. Un curent invizibil străbate aerul, e un freamăt aproape tangibil şi cîţiva nu îşi pot stăpîni lacrimile. Se aude o bubuitură, apoi clădirea cinematografului se prăbuşeşte. A fost închis în urmă cu şase ani pentru că nimeni nu mai mergea la film. Motivele? Criza economică, ascensiunea televiziunii, apariţia casetelor video...

Scena s-a întîmplat într-un mic sat din Sicilia şi apare în cel mai frumos film despre cinema făcut vreodată, Cinema Paradiso, scris şi regizat de Giuseppe Tornatore cu mai bine de 30 de ani în urmă. Este un omagiu emoţionant adus magiei celei de-a şaptea arte şi puterii pe care marele ecran o poate exercita asupra spectatorilor. Spune povestea lui Salvatore di Vita, alintat Toto. Acum locuieşte la Roma şi este un cunoscut regizor de film care se întoarce în satul natal din sudul ţării, pentru a merge la înmormîntarea unui prieten. Alături de Toto şi conduşi de firul amintirilor sale, facem un salt înapoi în timp, la mijlocul secolului 20, cînd cinematograful era un loc sacru, templul în care oamenii veneau să rîdă, să plîngă, să uite de necazuri.

Toto este băiat de altar, trist din cauza lipsei tatălui plecat pe front şi care îşi petrece timpul în care nu este la şcoală sau la biserică în cabina de proiecţie a cinematografului din sat, "Cinema Paradiso". Mama îl ceartă şi îi interzice să mai meargă acolo, ca urmare proiecţionistul Alfredo îl alungă de cîteva ori, dar pînă la urmă îl învaţă tainele meseriei. Philippe Noiret, în rolul lui Alfredo, şi Salvatore Cascio, care îl joacă pe Toto la vîrsta copilăriei, formează un cuplu memorabil pentru orice cinefil. Cu tandreţe, umor şi inteligenţă, Alfredo devine cel mai bun prieten al copilului poznaş, care are nevoie de atenţie, de îndrumare şi de afecţiune. Proiecţionistul îi vorbeşte folosind replici din filme, îi spune despre singurătatea celui care supraveghează ore în şir rolele de film, îl învaţă să manipuleze pelicula inflamabilă. Dar mai presus de toate, îl îndeamnă să îşi urmeze destinul şi să îşi îndeplinească visurile.

Alfredo suplineşte rolul tatălui absent, iar micul orfan îi salvează viaţa atunci cînd în cinematograf izbucneşte un incendiu. Acest incident în urma căruia proiecţionistul îşi pierde vederea îi leagă definitiv. Adolescentul Toto trăieşte tumultul şi dezamăgirea primei iubiri, pleacă în armată şi se întoarce apoi în sat pentru a lucra în "Nuovo Cinema Paradiso", reconstruit din banii unui localnic; dar, la insistenţele lui Alfredo, părăseşte definitiv micul sat sicilian pentru a încerca să facă în viaţă ceva mai măreţ. A încercat să uite tot ce a lăsat în urmă; cu toate acestea, amintirea mentorului său l-a însoţit mereu, iar acei ani în care a descifrat tainele cinematografului din postura ucenicului lui Alfredo şi mai apoi a trăit iubirea vieţii lui au fost pentru totdeauna amintirea cea mai preţioasă. Nu a fost o perioadă fericită pentru el, dar atunci cînd adultul face călătoria înapoi în timp o vede cu ochi nostalgici şi o percepe ca fiind mult mai bună decît cea prezentă. A avut şansa de a fi contemporan cu epoca de glorie a cinematografului; Stan şi Bran, Marilyn Monroe, John Wayne erau parte din viaţa lui. Acum, clădirea în care a trăit cele mai frumoase momente este o ruină. Se demolează din raţiuni pragmatice: în locul ei se va construi o parcare.

***
La noi, cinematografele sînt din ce în puţine. Şi nici cu locurile de parcare nu stăm prea bine. Dacă ai neşansa de a locui într-un oraş mic, s-ar putea să nu vezi toată copilăria ta un film la cinema. Sînt, desigur, şi excepţii: oraşele mari în care mai există, pe lîngă sălile din mall, şi cinematografele de artă, care distribuie filme de calitate, nu producţii de duzină. Şi unde vezi mulţi tineri, chiar şi părinţi cu copii de mînă. E nevoie deopotrivă de cinematografe şi de adulţi care să îi înveţe pe copii cît de important este să se întîlnească de mici cu poveştile ecranizate. E un contact cultural care nu costă mult, dar aduce beneficii uriaşe în formarea lor intelectuală şi emoţională. Programa şcolară nu are incluse ore de educaţie cinematografică; noroc cu dascălii care, măcar din cînd în cînd, preferă să le pună elevilor un film ca să îi atragă în sala de clasă, în loc să îi plictisească cu noţiuni aride. Mai sînt şi iniţiative lăudabile, de genul Cinemobilului (proiect iniţiat de tînărul clujean Tudor Baciu) şi Caravanei TIFF, care duc filme în zone greu accesibile şi unde nu există săli de proiecţie. În rest, de multe cinematografe s-a ales praful. Citeam de curînd că s-a închis Librăria Habitus din Sibiu, un loc în care se făceau şi proiecţii de filme. În aceste condiţii, de ce ne mai mirăm că lumea nu merge la film?

Toate barometrele ce urmăresc consumul cultural în România au scos în evidenţă acest lucru. În cel mai recent, care vizează anul 2017 (dat publicităţii în mai 2018), se arată că 77% dintre românii chestionaţi nu au fost în ultimul an deloc la cinematograf. 20% au fost la film o dată sau de mai multe ori pe an, în vreme ce un procent infim (3%) spun că au fost la cinema cel puţin o dată pe lună. Sînt cifre care ar trebui să ne dea fiori. Totuşi, îmi vor spune unii, acelaşi barometru privind consumul cultural indică faptul că 70% dintre participanţii la sondaj urmăresc la televizor filme şi seriale zilnic sau săptămînal. Corect, dar daţi-mi voie să visez. Actul vizionării unui film tolănit pe canapea, răspunzînd la telefon sau întrerupt de reclame nu se compară cu experienţa intimă pe care ţi-o dă marele ecran. Şi mai visez la cît mai puţine săli de cinema impersonale. Acum, înarmat cu punga de popcorn, dacă eşti neatent şi încurci numărul sălii nu ai nici o şansă de a-ţi da seama că ai greşit, decît, poate, după ce începe filmul. Oriunde ai nimeri, toate sălile de tip multiplex arată la fel, miros la fel, rulează acelaşi calup nesfîrşit de reclame înainte de film.

***
Alfredo le face un cadou sătenilor care nu puteau vedea filmul în sala de cinema: proiectează imaginea pe faţada unei clădiri şi toţi se miră cum a fost posibilă o asemenea minune. Cer să li se pună şi sunet, iar proiecţionistul le oferă şi surpriza asta: scoate boxele afară, iar oamenii sînt fericiţi. Simţind "potenţialul" financiar al evenimentului, preotul sugerează să li se vîndă bilete spectactorilor, chiar dacă sînt în aer liber. Ce-i drept, la jumătate de preţ. Însă oamenii refuză: spun că piaţa e a lor şi nu plătesc. Căci nu-i poate duce nimeni de nas, cinematograful este al tuturor, e locul în care te întorci mereu chiar dacă ştii replicile. Paradisul în care te poţi refugia ca să rîzi sau să plîngi, să ieşi din propria poveste şi să intri în cea de pe marele ecran.


Cinema Paradiso (1998, r. Giuseppe Tornatore) a cîştigat un Oscar şi un Golden Globe pentru cel mai bun film străin, 5 premii BAFTA, Premiul Juriului la Cannes şi a fost inclus în mai multe clasamente cu cele mai bune filme din toate timpurile, inclusiv în antologia "1001 de filme pe care trebuie să le vezi înainte de a muri", editată de Steven Schneider. Într-un sondaj realizat de BBC în noiembrie 2018, Cinema Paradiso figurează pe locul 26 în topul celor mai bune 100 de filme străine din toate timpurile.

Regia: Giuseppe Tornatore Cu: Jacques Perrin, Marco Leonardi, Philippe Noiret, Leopoldo Trieste, Agnese Nano, Salvatore Cascio

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus