Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Şeful sectorului suflete

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nostalgii sebastianiste, nu comuniste - Şeful sectorului suflete


martie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Da, există şi aşa ceva, nostalgii... ce poate fi rău, depăşit sau - Doamne fereşte - criticabil? Să fim serioşi; ba chiar să zâmbim cu acea superioritate pe care puţin umor şi o brumă de informaţie culturală le declanşează atunci când o sursă populară, precum atotştiutoarea Wikipedia, încadrează această piesă a lui Alexandru Mirodan între canoanele "realismului socialist". În fond, cine e madam Wikipedia asta şi pe ce se bazează ea, vorba Parizianului lui Marin Preda? Pe incultura trainică şi reducţionistă a unor anonimi care, cum-necum, îşi dau cam cu presupusul, cu aproximările şi cu o ignoranţă - altfel, bine lustruită - acolo unde cred că s-ar pricepe. Aşa, după ureche, într-o părelnicie zglobie şi, trainic semidoctă. Păi, dacă Şeful sectorului suflete este un produs realist-socialist, atunci alde Cetatea de foc (Mihail Davidoglu), Trei generaţii (Lucia Demetrius) sau snopul de producţii retardat-tezist-dramatizate ale unui Paul Everac ce-or mai fi, măi oameni buni?

Ca să lămurim lucrurile şi pentru internauţii care s-ar lăsa duşi cu preşul de "sfânta W" acest text a însemnat, la vremea lui, una dintre primele raze de lumină în dramaturgia românească socialistă. Era începutul anilor '60... odiosul deceniu trecuse; proletcultismul îşi cam tocise dinţii, odată cu descăunarea celebrului Ioşca Kişinevschi; autorii începeau să îndrăznească a se scutura de canoanele impuse cu sila, cu brânciul, cu directiva de partid şi cu toroipanul Securităţii. Alexandru Mirodan venea după Ziariştii (aia da piesă pe placul stăpânirii!) şi Autorul moare azi (Celebrul 702) - în care verva lui se juca (e drept, cu voie de la stăpânire) printre erorile capitalismului american. Dar o făcea alert, inventiv, spiritual, demonstrând o artă a dialogului sprinţar, a aluziei plină de semnificaţii şi a paradoxului sclipitor pe alocuri, din stirpea lui Salom Alehem şi a lui Oscar Lemnaru, a calamburgelii subtil şi inteligent jucăuşe, care nu putea fi prinsă, acuzată, cenzurată. Pe lângă toate aceste calităţi, mai apare în Şeful... şi o undă intens romanţioasă, descinzând (pretind acuzatorii lui) din teatrul lui Mihail Sebastian, dar declarată şi asumată ca atare. Aveam să o regăsim continuată, în alţi parametri, nu la Aurel Baranga ci, mai degrabă, la Dumitru Solomon. Şi ce-i rău în asta, mă rog?...

Erau, categoric, vremurile unei timide şi scurte deschideri culturale şi ideologice. Cum să nu profiţi de ele ca să întredeschizi o fereastră prin care să intre puţin aer proaspăt? Se cerea teatru de actualitate; corifeii luptei de clasă aveau alţi cântători, iar despre problema "adevărul integral în artă" se putea, măcar, discuta... cât de cât. Nu mult, dar atât cât să mai aibă şi Tanti Cenzura ce tăia cu justa-i vigilenţă. Pe acest culoar favorabil se strecoară, cu abilitate şi har scriitoricesc, Alexandru Mirodan. Umorul putea fi (şi adesea chiar era) salvator, "şopârlele" fiind un pariu ghiduş cu vigilenţa unor măciuci contondente şi activ(ist)e, dar şi cu complicitatea inteligentă şi prudentă a publicului. În Şeful sectorului suflete, autorul (care nu moare azi, doar emigrează mâine!) nu chiar atacă, dar ciupeşte de sensibilităţile sistemului o problemă curat la ordinea zilei, după ce fusese ţinută sub obroc ani negri de zile: aceea a fericirii personale. Cuuum?! Păi, fericirea aia era subînţeleasă, ba chiar acreditată (adică discreditată) până atunci doar prin poezii şi cântece patriotice, sau prin tâmpeniile lălăite la brigăzile artistice de amatori însărcinate cu agitaţia şi propaganda la locul de muncă: "Fericirea-i când te scoli dimineaţa / Şi la muncă voios o porneşti / Fericirea-i când c-un surâs pe faţă / Din fi'nţa ta tu dăruieşti". Atât.

Şi uite că vine Mirodan ăsta, pe care-l credeau de-al lor, şi zice că o oarecare Magdalena de la Tehnofrig nu e fericită. Cuum?! Doar Partidul asigurase condiţii optime, în acest scop, pentru toate Magdalenele, Lenuţele şi Auricile din fericita Republica Populară Română. A fi nefericit putea fi interpretabil şi chiar sancţionabil - un fel de dizidenţă pe cont propriu. Aşa că Partidul cu pricina (cel care "e-n toate / în cele ce sunt / şi-n cele ce mâine vor râde la soare", apud George Lesnea), în nemărginita-i grijă pentru oamenii muncii, zice şugubăţ Mirodan, a înfiinţat la Primărie şi un sector al... sufletelor; nu moarte, ci doar nefericite. Pe lângă celelalte sectoare uzuale: Plan, Spaţii verzi, Spaţiu locativ etc! Luată în evidenţă fără ca ea s-o fi cerut ori s-o fi bănuit (deci nu numai Securitatea era abilitată cu aşa ceva), cetăţeana Magdalena primeşte vizita la domiciliu a Şefului acestui sector. Şi de-aici începe joaca de-a realul şi imaginarul; de-a planul obştesc şi cel personal; de-a esenţa şi aparenţa; de-a "v-aţi pregătitelea să fiţi fericiţi, dimpreună cu tot poporul muncitor"? Acesta este substratul hei-rupist şi invaziv pe care-l ataca dramaturgul în anul de graţie 1962 (an rămas în istorie odată cu încheierea forţată a colectivizării agriculturii). Doar că el o face cu fineţe şi umor, luând totul într-o glumă nici măcar verosimilă şi, tocmai de aceea, înghiţibilă. Puricată după canoanele cadriste ale vremii, viaţa eroinei arată cam gri spre negru, departe de măreţele realizări la care acelaşi partid condamnase toate femeile din înţeleapta-i subordine. Inventarul făcut la domiciliul victimei de Şeful sectorului arată că se ştia totul, până la detaliile vieţii intime. Lucrul poate părea (şi chiar era) monstruos de adevărat. Doar că dramaturgul dezvăluie asta printr-o ipoteză glumeaţă şi alunecoasă... cam ca argintul viu: uite-l... nu e. Premisa generică "ce-ar fi dacă?" se dovedeşte funcţională, provocatoare, ba chiar amuzantă în contextul epocii în curs de aurire. Munca de lămurire (alt concept al timpului) este urmată de nelipsitul plan de măsuri, a cărui justeţe nu se discută şi de pe urma căruia cetăţeana luată în vizor trebuie să se schimbe, devenind nu doar harnică şi onestă, ci şi fericită. Ce-i aşa de complicat, măi tovarăşi şi tovarăşe? Partidul le rezolvă pe toate.

Totuşi, acest Şef rămâne doar o iluzie... o închipuire. Relaxat şi subtil, atrăgător şi, pe alocuri, fascinant, el îşi are un corespondent în viaţa reală a Magdalenei: nu amantul oficial Horaţiu (plin de el, cinic, brutal, grosolan), ci anti-cuceritorul Gore - cel îndrăgostit fără speranţă de ea şi exilat undeva, în pustietatea munţilor, la o staţie meteorologică. Apariţia lui, după plecarea Şefului, este un artificiu jucăuş şi plauzibil, o revelaţie provocată prin convenţia scenică. Acelaşi Şef... dar altul: timid, fragil, retractil. Lunatic şi sensibil, temător, ezitant... Gore este conceput parcă din substanţa (actualizată) a unui Marin Miroiu (Steaua fără nume), coborât din orăşelul său depărtat, de undeva, dintre cer şi pământ. Descoperirea lui, după atâta timp de superficială neglijenţă, produce în femeia singură şi nesigură şocul revelaţiei. El poate fi, de fapt, veritabilul şef - al sufletului ei; sau, mai just spus, împuternicitul, delegatul, însărcinatul cu rezolvarea corespunzătoare a "problemei". Reîntâlnirea şi redescoperirea lui Gore înseamnă surpriza invizibilă de lângă feminitatea avariată a Magdalenei. Ce s-ar fi făcut ea fără sprijinul birocratic şi energic oferit chiar de către mai marele sectorului cu pricina?...

Iniţiativa Teatrului de Comedie, de a monta acest text după fix 56 de ani de la premieră, mi se pare curajoasă şi binevenită. Căci, dacă vorbim de curaj, nu trebuie scăpat din vedere riscul: acela al datării textului. Câţi dintre cei care au văzut, la acelaşi teatru, premiera absolută mai trăiesc azi? Câţi dintre tinerii care nu au prins (spre norocul lor) epoca, pot săvârşi cu succes exerciţiul empatic-masochist de a se identifica cu realităţile respective, cele greu de înţeles chiar şi de către cei care le-au suportat pe propria piele? Gluma de pe afiş, care desemnează spectacolul drept o "comedie administrativă" înseamnă o cheie ce poate deschide lacăte şi broaşte ruginite. Regizorul Victor Ioan Frunză are, şi el, curaj: acela de a fi lăsat textul să-şi etaleze toate calităţile, dar şi limitele sale: puritate şi naivitate; poezie şi satiră; peren şi caduc. A rezultat un spectacol nu chiar "de serviciu", doar deghizat într-unul "despre serviciu". Istoricul Sfat Popular devenit Primărie este supra-aglomerat cu probleme veşnic nerezolvate şi cu cetăţeni care vin să se plângă, să toarne, să ceară ajutorul, după concepţia filosofică a Conului Leonida: "Treaba statului, domnule!... El ce grijă are?". Funcţionarii sunt (şi atunci, ca şi acum) grăbiţi, reducţionişti, vorbind şi acţionând, adesea, ca nişte automate, mereu în luptă cu problemele. Etalon: adjunctul Costică salvează întârzierile şi neputinţele cu descurcăreala fără sfârşit printre maldărele de dosare, de reclamaţii şi de reglementări. Primăria e văzută ca un fel de zid al plângerilor, dar şi al speranţelor; de unde şi audienţa actriţei Ofelia, venită să solicite sprijin în lupta cu invidia colegilor din teatru.

Scenografia semnată Adriana Grand oferă privirii şi actorilor un spaţiu casnic (apartamentul Magdalenei) ultra-realist: adică stas... conformist şi plicticos, fără nici un element, cât de mic, de individualizare, darămite de speranţă. Interesul scenografei pare stârnit, mai degrabă, de lumea aproape kafkiană a "sectorului suflete", plin cu dosare nerezolvate - ceva între peşteră şi bunker, vopsit într-o cromatică violentă. Vestimentaţia personajelor aduce, la rândul ei, o conotaţie aparte, trimiţând cu gândul la ţinuta (la fel de stas) a amploiaţilor de care s-au lipit pentru vecie funcţia şi costumul tip business.

Distribuţia are o medie de vârstă în jurul a 30 de ani. Adică generaţia "de după". Greu să te pui în pielea unor oameni "dinainte". Înţeleg că, în pregătire, actorii au avut acces la înregistrarea radiofonică şi la filmul cu acelaşi tilu, văzându-i pe Radu Beligan, Marcela Rusu, Amza Pellea, Toma Caragiu, Dem Savu. Complicat, dacă nu aproape imposibil să te strecori printre asemenea repere, să găseşti soluţii credibile spre a da viaţă actuală unor tipuri trecătoare şi, totuşi, destul de schematice, convenţionale... pe alocuri chiar artificiale. Ce-a rezultat de aici? O Magdalenă (Mirela Zeţa) riscând totul pe cartea forţei, a indignării şi voluntarismului (fie el şi de suprafaţă). A temperamentului dinamic, auto-închipuit ca fiind puternic şi răzbătător. În certurile cu Horaţiu, reţeta prinde. Mai departe, însă... rămâne foarte puţin spaţiu pentru ezitări, uimire, sensibilitate, speranţă sau măcar duioşie. Poate că, pe măsură ce spectacolul se va roda, în caz că va rezista mai mult pe afiş... "Numitul Horaţiu T. Horaţiu" (aşa cum apare el în dosarul de la Sector) gâlgâie de monotonia pe care o generează certitudinile, provenite chiar din scrisul autorului. Aşa încât, în lipsa unui suport mai acătării, interpretul Alexandru Pavel este limitat la o ceartă continuă şi previzibilă - deci şi monotonă - cu partenera: neînţelegere totală şi fără leac, cu final anunţat. Tonul ridicat şi atitudinea rigidă, chiar dacă fac parte din datele cu care a fost înzestrat personajului, pun actorul într-o permanentă dificultate, în străduinţa, atltfel lăudabilă, de a trece peste acest handicap structural. Mai vioi şi mai credibil apare Codrin Boldea. Jucând un Costică-adjunctul simpatic, el reuşeşte să sară cu abilitate peste schematismul din născare al personajului, făcându-l chiar simpatic şi acreditându-l ca atare publicului. În rolul episodic al Ofeliei - actriţa talentată, Andreea Samson izbuteşte să umple scena şi să confere farmec, ba chiar credibilitate, femeiuştii mereu nesatisfăcute de felul în care o apreciază ceilalţi.

Surpriza spectacolului o constituie Dan Rădulescu. Cu o mască desprinsă parcă din comediile mute ("sectorul victime"), etalând ingenuitate, fragilitate şi, peste toate, mult farmec, actorul ajunge să dea viaţă unui Şef (imaginar) cu aplomb, ba chiar cu tupeu, nu lipsit de subtilitate, dar şi de o încântătoare delicateţe. Când ajunge Gore, Dan Rădulescu preia şi umanizează cu măiestrie trăsăturile alter ego-ului său, obţinând suprapunerea perfectă a celor două planuri asumate. Deşi, în primele minute, m-am acomodat mai greu cu interpretarea sa (avându-l în memorie pe Beligan) sfârşesc prin a-l considera o veritabilă revelaţie.

O comedie retro ce readuce, printr-un pre-text năstruşnic, acea lume dispărută fără să lase prea multe regrete. Un spectacol care se aşterne, agreabil şi nostalgic peste habitudini şi constrângeri, peste vise mărunte, pierdute în talmeş-balmeşul unor realităţi ce încap, totuşi, nesperat de bine în formule deliberat vetuste. Oricine se poate întreba, nelămurit sau chiar excedat: ce să caut la o "piesă comunistă", cu îmbâcseala ei inerentă, cu motive şi soluţii de viaţă depăşite, dacă nu chiar eronate? Totuşi... există peste toate acestea un aer, la vremea aceea sufocant, dar făcut să devină respirabil măcar acolo, în sala de teatru. Oricât de trecute ar fi vremurile, cu tot cu realităţile lor, găsim la Şeful sectorului suflete ambalajul inteligent, superior, în care se strecura jocul stupid de-a fericirea la comandă. Chiar iluzorii, poate lipsite de greutate şi încorsetate, pe alocuri, în avatarurile conjuncturii de atunci, situaţiile imaginate rămân vii; dacă nu întrutotul credibile, măcar plauzibile şi amuzante. Verva dialogului şi delicateţea abordării, spontaneitatea, subtilitatea şi spiritul viu al replicilor răsplătesc curiozitatea şi răbdarea publicului care a avut curajul să guste ceva cu parfum de epocă. Şi, Doamne... ce epocă!



 Toate articolele despre Şeful sectorului suflete


4 comentarii

  • Un byte, doi bytes...zero bytes
    Armurariu, 21.03.2019, 03:26

    Dacă nu sunteți de acord cu cea ce spune "madam Wikipedia" despre Șeful sectorului suflete, de ce nu corectați articolul?

    D-voastră nu aveți "incultura trainică și reducționistă" a "anonimilor" care contribuie la scrierea articolelor pe acel website.
    Si puteți chiar să și semnați, oricine contribue la Wikipedia poate semna, mulți o și fac.

    E admirabil în această epocă că d-voastră nu folosiți niciodată "sfânta W ", creata de/pentru semidocți, și pesemne vă informați numai din Larousse, Enciclopaedia Britannica și Oxford Dictionary.

    • RE: Un byte, doi bytes...zero bytes
      Razvan Penescu [membru], 23.03.2019, 15:32

      Mă scuzați că intervin domnule Armurariu, dar ca surse de informare cred că Larousse, Encyclopedia Britannica și Oxford Dictionary sunt mult mai credibile decît Wikipedia, care are utilitatea ei, dar trebuie privită cu oarecare circumspecție. Deci nu înțeleg de ce simțiți nevoia să ironizați.

      • RE: RE: Un byte, doi bytes...zero bytes
        Armurariu, 24.03.2019, 01:33

        Ironizez pentru că acesta este tonul autorului articolului referitor la Wikipedia. La ironie nu răspund cu incantații. Nu am afirmat că Wikipedia e o sursă de informație perfectă, știu foarte bine că nu e.
        Dar mai știu că din păcate nu toți românii înțeleg bine engleză sau franceză ca să poată accesa informațiile de pe Larousse sau Britannica.
        Atât timp cât Wikipedia există și în limba română și accesul e liber, nu se plătește, e mult mai ușor de folosit. (Britannica online nu e gratuită și nu se mai publică "pe hârtie".)
        Și să știți că wikipedia a evoluat mult, "câinii de pază" ai adevărului chiar sunt onești și corectează deviațiile.

        Cei care au nevoie de informații sigure pentru cercetare științifică, doctorate, masterate, etc, în mod sigur vor folosi surse diverse, dar inevitabil, vor ajunge și la wikepedia. Astea sunt vremurile!

        • RE: RE: RE: Un byte, doi bytes...zero bytes
          Razvan Penescu [membru], 24.03.2019, 02:27

          Cei care au nevoie de informații sigure pentru cercetare științifică, doctorate, masterate ar fi bine să folosească surse certificate în domeniul pe care îl cercetează, nu Wikipedia. Am mari îndoieli că un îndrumător de doctorat ar lăsa să treacă o lucrare care citeaza Wikipedia ca sursă pentru vreo informație.

          În rest da,cum am spus și în comentariul precedent, e util să existe Wikipedia, dar trebuie folosită cu circumspecție. Iar cînd e cazul, cred că poate fi ironizată.

Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer