Nu este prima dată când Payne contemplă în acest fel firea umană. În Election (1999), el ne arată problemele unui profesor de liceu din provincie (Matthew Broderick), care luptă împotriva arivismului unei eleve (Reese Witherspoon), doar pentru a-şi destrăma căsnicia şi a vedea, într-un târziu, cum aceasta obţine ce a dorit, în ciuda eforturilor sale. Iar About Schmidt (2002) este capodopera existenţialistă a lui Payne. Beneficiind de prezenţa incomparabilului Jack Nicholson, acest film urmăreşte amurgul unui funcţionar dintr-un birou de asigurări. El ştie care este speranţa de viaţă a unui pensionar văduv, pentru că a făcut nenumărate calcule şi pronosticuri de-a lungul carierei. Află că soţia (decedată) l-a înşelat cândva, demult, cu un prieten. Urinează pe jos, în baie, pentru a se răzbuna pe ea... Îşi scoate RV-ul (Recreation Vehicle - autorulotă) şi colindă America în drum spre fiica sa, care se va căsători cu un neisprăvit. Aşa ar suna rezumatul filmului în propriile cuvinte ale eroului. Schmidt este un mizantrop oarecum asemănător cu Udall din As Good as It Gets (pentru care Nicholson a primit şi un Oscar în 1998). El este întunecat şi răutăcios chiar cu propria fiică, iar faţă de toţi ceilalţi păstrează o distanţă considerabilă. Nicholson îi adaugă însă umor şi autenticitate, astfel încât ajungem să empatizăm cu personajul. De fapt, Schimdt vrea să afle dacă existenţa lui a fost un eşec sau nu, pentru că toate calculele de specialist în asigurări îi arată că... a fost. La final, ajungem chiar să plângem împreună cu el, în minunata scenă a scrisorii pe care o primeşte de la un copil african pe care îl ajuta cu bani (trebuie urmărit filmul cu atenţie pentru a înţelege ce este cu această sponsorizare la distanţă). Sclipirea din sufletul personajului răzbate abia în ultima secvenţă, iar Payne ne-o dezvăluie cu tact, ca pe o revelaţie surprinzătoare a complexităţii sufletului omenesc.
Frumuseţea ascunsă în sufletul fiecăruia pare că este şi miza celui mai recent film al lui Alexander Payne - Downsizing. Ambalajul SF poate deruta spectatorul obişnuit cu rutina genului, dar, pe parcurs, primim indicii care ne îndreaptă mai degrabă spre o alegorie. Personajul principal - Paul (Matt Damon) alege să îşi micşoreze corpul cu ajutorul unei proceduri revoluţionare, inventate de un cercetător norvegian dintr-un timp neprecizat. Un mic procent din populaţia globului se micşorează pentru a proteja mediul dar şi, mai ales, pentru a beneficia de costurile reduse ale unei vieţi la scara 1:14. "Mini-oamenii" pot trăi regeşte cu economii modeste, iar Paul şi soţia sa "se aruncă" spre o astfel de viaţă. Doar că soţia (Kristen Wiig) se răzgândeşte chiar în timpul procedurii, iar Paul se trezeşte mic şi abandonat într-un oraş plin de prichindei. Şi iată că, în loc de aventurile fanteziste ale lui Ant-Man, asistăm la călătoria dramatică a unui erou. La fel ca Schmidt, sau ca bătrânul tată senilizat din Nebraska (2013), pentru care Bruce Dern a fost premiat la Cannes. Sau ca Gulliver devenit pitic în ţara... piticilor.
Deşi a fost criticat pentru turnura romanţioasă, clişeistică a scenariului, Alexander Payne îşi continuă nestingherit comentariul critic asupra societăţii americane, dar şi asupra societăţii globale în care trăim. Mari sau micşoraţi, oamenii se confruntă, până la urmă, cu aceleaşi provocări şi obstacole: banii sau lipsa lor, libertatea sau lipsa ei, libertatea celorlalţi şi complicaţiile născute din dorinţele, iluziile, moravurile lor. Printre acestea trebuie strecurată şi setea neostoită de iubire şi sens... al existenţei. Matt Damon are acea simplitate a Americii profunde, pe care o asezonează cu naivitate şi spirit voluntar. Mi-a plăcut teribil în Good Will Hunting, dar ca Jason Bourne nu am stat să îl urmăresc. Aici (în Downsizing) este în elementul său, omagiind eroii lui Frank Capra - oamenii obişnuiţi care îşi doresc doar "ceva bun de la viaţă" (ca să parafrazez şi un film mai recent al regizorului nostru Dan Piţa). Doar că, în drum spre acel ceva bun, dau de ceva aparent rău, amar, care urmează să îi facă pe ei mai buni... Da, este un clişeu, dar funcţionează foarte bine. Iar spectatorii au nevoie să se lase în seama unei astfel de poveşti, în care eroul se agaţă de nişte valori demodate, devine mai bun, îşi valorifică eul altruist şi se îndrăgosteşte de o dizidentă vietnameză micşorată cu forţa de adversarii politici şi deportată într-o cutie de... televizor! Detaliile inventive ale lumii oamenilor micşoraţi şi personajele pitoreşti fac din acest film o ciudăţenie interesantă, care ajunge să vorbească şi despre sfârşitul omului pe Pământ, aşa cum se cuvine într-un SF respectabil. Dar discuţia se răsfrânge tot asupra personajului lui Damon. El este pus în faţa unei alegeri, deci a unei crize: va alege să salveze umanitatea cândva (într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat) sau să salveze omul din el acum? Tonul meu hâtru încearcă să se apropie de tonul acestei alegorii despre micime şi mărime interioară, mai degrabă decât exterioară.
Dacă am stârnit curiozitate legată de acest film şi de regizorul său - Alexander Payne, voi încheia cu un gând pe care l-am avut spre sfârşitul verii, în autobuzul cu care merg spre serviciu. Gândul mi-a răsărit în minte în timp ce priveam, pe geamul autobuzului, oamenii obişnuiţi care îşi duc vieţile obişnuite în eterna şi fascinanta Românie... Oameni copleşiţi de poveri, ameţiţi de rutină, pentru care lumina de la capătul tunelului pâlpâie ca un neon stricat: "A ajunge bancher sau gunoier ţine în mare măsură de şansă, este un fapt conjunctural, nu este neapărat rodul efortului nostru, deşi ne place să credem asta. Aşa cum nici frumuseţea sau urâţenia nu sunt consecinţele acţiunilor sau dorinţelor noastre, ci ele ţin mai degrabă de ochiul care ne priveşte, aşa cum spune un frumos aforism anglo-saxon. Ne grăbim să ne asumăm statutul atunci când ne este favorabil şi îl inventăm atunci când ne dezamăgeşte. Dar dacă ce ni se întâmplă poate fi întâmplător, noi nu putem fi. Fiinţa, existenţa noastră nu este o întâmplare. Ce ni se întâmplă nu ne poate caracteriza. Reacţiile noastre la aceste întâmplări o pot face. Gândurile ne certifică însăşi existenţa, spune un celebru filosof francez (Descartes). Iar faptele ne-o definesc: felul în care învăţăm din greşeli, felul în care trecem peste victorii. Felul în care mergem pe Calea lui Dumnezeu."