aprilie 2019
Ultimii
Nu cred să existe scriitor român contemporan capabil să descrie satul regăţean mai fidel decât dramaturgul Mimi Brănescu. Şi aici nu e vorba (doar) de Las Fierbinţi. E vorba, mai ales, de Acasă la tata (spectacolul de la Act din 2009 şi filmul din 2015) şi de Ultimii, premieră recentă la Metropolis.

"Noul realism al satului românesc". Aşa ar trebui să se numească acest curent propus de Brănescu şi în al cărei spirit au lucrat minunat scenografia de la Ultimii Maria Tache, Andreea Beşliu şi Adela Pârvu. O curte, copie-la-hiper-indigo a curţilor de găsit în satele sudiste ale României anului 2019. Un bec atârnând, un colţ de casă acoperit cu o tencuială gri-incert, un gard de fier & plastic (mult plastic), câteva trepte de beton, fâşii verticale de plastic pe post de pseudo-perdea-anti-ţânţari la intrarea în casă, o masă cu muşama de plastic, câteva scaune, oarece pet-uri la doi litri adăpostind vin producţie proprie, ţiglă ondulată, pe maro închis, betoane.

Când şi când, de dincolo de gard, se aude zgomotul trenului. Nu e nici un secret, Mimi Branescu s-a născut şi trăieşte în Lehliu-Gară, satul-oraş, oraşul-sat călărăşean de bifat în drumul feroviar spre mare. Poate că de aceea şi sună atât de autentic textele lui. Pentru că omul e de acolo. De acolo a plecat, acolo se întoarce. Pentru a pleca şi a reveni periodic. În Lehliu ne-am născut şi în Lehliu ne vom întoarce.

*
În Sieranevada lui Cristi Puiu (regizor şi scenarist), actorul Mimi Brănescu joacă rolul personajului principal, un bărbat în jur de 40 de ani faţă cu familia sa extinsă. Pentru o după-amiază şi o seară. Într-un apartament de bloc bucureştean. De 4 camere.

În Ultimii lui Mimi Brănescu (dramaturg & regizor), actorul Emanuel Pârvu (şi el prestând, adesea, şi ca dramaturg ori scenarist de film, şi regizor de teatru & film) joacă rolul personajului principal, un bărbat în jur de 40 de ani faţă cu familia sa restrânsă. Pentru o seară şi o noapte. Într-o curte de sat muntenesc. Vezi, mai sus.

În ambele cazuri, personajul central e un alter-ego al autorului textului, pe care şi actorul şi-l asumă aproape integral. Realism cât vezi cu ochii.

*
Un fiu, Marcu (Emanuel Pârvu). Alt fiu, Lulu (Conrad Mericoffer). Tatăl lor, Ică (Adrian Titieni). Soţia celui de-al doilea fiu, Luminiţa (Andreea Mateiu).

Noaptea marilor dezvăluiri. Noaptea breaking news-urilor casnice. Noaptea la finalul căreia nimic nu mai e cum a fost. Pe modelul Secretului fericirii al lui Vlad Zamfirescu.

De fapt, totul rămâne fix cum a fost. Doar măştile ce au căzut. Esenţele au rămas acelaşi.

Ică va trăi tot în trecut, doar că şi-a verbalizat oleacă păcatele tinereţii şi lepădat iluziile părinteşti.

Lulu va continua să viseze la SUA şi să pretindă că n-o iubeşte pe Luminiţa, doar că şi-a răcorit o parte din frustrările acumulate din cauza fratelui.

Luminiţa va continua să-l iubească pe Lulu, doar că şi-a mai strigat un strop din nefericirea de a fi departe, mereu departe de viaţa visată.

Iar Marcu, Marcu va începe iar să construiască, aşa cum a făcut dintotdeauna, fără a înţelege de ce, fără a putea să se oprească, fără a învăţa ceva din greşelile trecutului. Măcar, însă, în noaptea aceasta, a fost capabil să îşi strige în faţa alor lui toată neputinţa şi disperarea. Apoi, o va lua de la capăt.

E drept, rămâne loc şi de mistere. Două, la număr. Soarta copilului e unul. Titlul piesei e celălalt.

*
De fapt, poanta cu realismul ăsta de la Cristi Puiu & Mimi Brănescu citire e că oricare dintre noi poate fi acolo, pe scenă. Cu povestea, cu spaimele, cu deruta, cu iluziile, cu amantele, cu păcatele, cu muşamaua lui. De la ţară şi de la oraş. De la câmpie, de la munte şi de la mare. Ne-am încadra perfect în context.

De aia şi doare atât. Doare, roade, sapă. Ca un ulcer. Ca un. Mai bine, nu. Enumerarea de boli din ce în ce mai fatale e un sport stupid.

*
Am verificat pe wiki. Conrad Mericoffer s-a născut în 1988, anul când Clapton divorţa de cea pentru care a scris Layla. Omul are tot dreptul.


*
Realismul asta de la Cristi Puiu & Mimi Brănescu citire, care o să ne facă pe mulţi să ne apucăm fie de fumat, fie de ulcer, fie de amândouă, are o splendidă & paradoxală calitate: e pe cât de necruţător, pe atât de empatic. Dacă cineva s-a apropiat vreodată de aburul ce înconjoară contradicţia de a fi urcat, zi după zi, pe culmile disperării de vremurile & oamenii & meleagurile acestea şi, totodată, de a le iubi cu o pasiune psihanalizabilă, apăi domnii aceştia au reuşit-o.
De: Mimi Brănescu Regia: Mimi Brănescu Cu: Adrian Titieni, Emanuel Pârvu, Conrad Mericoffer, Andreea Mateiu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus