Un divorţ, incomplet consumat, care păstrează sechelele unei căsnicii deraiate, totuşi, înainte de vreme; adică (se poate şi mai rău) fără a fi epuizate toate resursele de afecţiune, de minimă înţelegere. Unde să se spargă toate frustrările, complexele, responsabilităţile îndelung defulate? În capul copilului. El nu este nici leneş, nici prost. Cu toate acestea, în limbajul de lemn al sufocantei şi perversei corectitudini politice, el trebuie să fie declarat doar "special"; nu, Doamne fereşte, cu probleme comportamentale ci doar cu "alte abilităţi". Deficienţele lui la învăţare trebuie, musai, vopsite în culoarea strălucitoare a "diferenţelor". În faţa unui tată coleric, apoi isteric; a unei mame prea fragilă şi prea puţin pregătită spre a le face faţă, profesorul încearcă din răsputeri un balet de atitudine, comportament şi limbaj. Tactul englezesc (aşa s-ar numi, frumos, echilibristica peste colţii ascuţiţi şi primejdioşi ai realităţii) îşi are, totuşi, limitele lui. Foarte repede, printre urletele lui Brian şi disperările în cascadă ale Donei, realitatea nu iartă. Grav şi simplu: de pe urma situaţiei de acasă, băiatul nu se poate concentra pe învăţătură. Deşi revin, obsesiv, la marota grijii lor pentru educaţia fiului, cei doi potrivnici matrimoniali sunt mereu gata să-şi spargă capetele şi să-şi scoată ochii; deşi încă se mai iubesc, pare peste puterile lor să se abţină. Sunt, cum spune McCafferty, impur şi deloc simplu, "orbiţi de propria lipsă de încredere" - în ei înşişi, în şcoală şi societate, în viaţă. Propunerea dascălului de a solicita pentru fiul lor asistenţa unui psiholog emoţional se loveşte de un refuz înverşunat. Sub aparenţa apărării prestigiului lui Jayden, se prea poate ca ei să se teamă, în realitate, de relevarea motivelor adânci care generează problemele copilului. Se coagulează acolo un amalgam de durere şi furie, de neputinţă şi orgoliu, de pasiune şi orbire. Printre urlete şi acuzaţii, apoi bănuieli, jigniri şi insulte cu ghiotura dascălul reuşeşte să le obţină, până la urmă, consimţământul de a se ocupa suplimentar (pardon, "extra-curricular"!) de problemele lui Jayden, cel care nu este singurul în această situaţie. Cam la fel stau lucrurile şi cu micuţa Kaylie - o minunăţie de fetiţă marcată, asemeni colegului său, de situaţia precar-emoţională şi socială de acasă. Intermezzo-urile raporturilor pline de înţelegere, de afecţiune şi umor dintre cei doi copii-cu-probleme şi profesorul devotat, serios, curajos... dar minat, la rândul lui, de propriile-i necazuri şi nenorociri din viaţa privată oferă spectatorului partea luminoasă a acestui amestec de bune intenţii, tensiuni şi speranţe.
Din nenorocire, confruntarea care ajunge să-l opună pe bunul dascăl nebunului tată ia o turnură violentă. Şi aici este, cred eu, miza întregului conflict: neexprimate, edulcorate, fardate, sufocate în aparenţa lor elegant-corect-binevoitoare, pornirile sufleteşti erup violent şi, de aceea, primejdios. Ideile (multe sau puţine, valabile sau nu) devin arme; de la insultă şi înjurătură până la pumn, comunicarea explodează. Toată acumularea de înţelegere şi firavă bunăvoinţă (cât vor fi fost...) se varsă ca o viitură de mânie şi neputinţă, de ură generată de complexele adânci de inferioritate ale lui Brian, de deruta năucă a Donei. Totul se sparge, fără putinţa de a recupera şi lipi măcar, cât de cât, cioburile. În ocluzia de sentimente şi resentimente, altoite cu o brumă de speranţă şi un potop de deznădejde, colericul Brian va muri. La rândul său - înfrânt, dar conştient de propriile-i limite şi de erorile săvârşite, fie şi involuntar - dascălul va capitula plecând din şcoală şi din învăţământ, asumându-şi şi consumându-şi eşecul. Brian - mort... Dona - neconsolată şi măcinată de remuşcări... McCafferty eşuat şi înfrânt... toate bunele intenţii, câte vor fi fost, se risipesc, lăsând loc pustiului în care rămân debusolaţi, distruşi, fără putinţa de a înţelege ceva, doar Jayden şi Kaylie. Cumplit!
Salutară (ca să nu ne lungim în politeţuri şi alte figuri de stil) iniţiativa TNB de a urca rapid pe scenă acest text dureros de actual şi de adevărat, apărut în 2017 şi premiat în 2018 în Irlanda şi Scoţia. Descins din tradiţia, deloc apusă sau prăfuită, a "tinerilor furioşi" englezi din anii '60 ai secolului trecut, teatrul aruncat oamenilor de către irlandezii Iseult Golden şi David Horan vine să zgâlţâie şi să urle, doar spunând lucrurilor pe nume. Ce uşor pare... şi ce greu este, în realitate! Prin traducerea dinamică şi expresivă a lui Andrei Marinescu, el îşi găseşte, prin contribuţia regizorului Felix Alexa, o echipă actoricească omogenă, convingătoare şi emoţionată, care împlineşte admirabil scriitura. Găsim acolo furii şi disperări contondente, care se sparg zgomotos şi dureros pe scena, parcă, prea cuprinzătoare sub aspectul suprafeţei. Este singura rezervă pe care o am la scenografia, altfel corectă şi funcţională, a Andradei Chiriac, căci cei aproape 50 metri pătraţi, luminaţi violent, ca de la o lampă de chirurgie, parcă risipesc ceva din tensiunea creată cu sârg, cu inspiraţie şi talent de către cei cinci interpreţi.
Richard Bovnoczki reprezintă, deja, o certitudine artistică. Matur şi complicat interiorizat, sensibil şi plin de forţă, el găseşte în Ray McCafferty un personaj pe măsura talentului său. L-am văzut în 2018, la Brăila, în Before Breakfast-ul lui O'Neill, într-o creaţie uluitoare, construind un maldăr profund de culpabilitate devastatoare, fără a scoate un singur cuvânt. Aici, rolul îi dă dreptul şi "la vorbe" - rostite cu căldură, cu ezitări şi temeri, cu o sensibilitate aparte. Mi-a amintit de Philip Seymour Hoffman în excelentul film Doubt (2008, avându-l ca regizor pe John Patrick Shanley). Minunat este adjectivul care-l "îmbracă" cel mai bine...
În rolul nevroticului Brian Costello, Gavril Pătru etalează o gamă complicată de trăiri, îmbinând impulsivitatea cu căldura, furia cu dezorientarea şi slăbiciunea, călcând în străchini cu cele mai bune intenţii şi explodând din cele mai adânci complexe. Personajul lui are viaţă; convinge şi irită, înduioşează şi exasperează în egală măsură.
Îl susţine şi îl completează admirabil Alexandra Sălceanu - o soţie în curs de părăsire, temperamentală şi fragilă prin sensibilitate, instinctivă şi lucidă, voluntară dar neputincioasă în a-şi depăşi până la capăt propriile frustrări. De unde şi furia vinovată din finalul care o afundă în remuşcări pe cât de tardive, pe atât de inutile.
Surpriza absolută o reprezintă cei doi adolescenţi care dau viaţă problematicului Jayden şi fragilei Kaylie, prestaţia excepţională a acestor copilandri! Ciprian Nicula se luptă cu personajul elevului-problemă, dar mai ales cu "domesticirea" lui şi relevarea adevăratului său fond interior. Ei bine (chiar foarte bine!) trecerea de la o ipostază la aproape opusul ei se produce convingător şi emoţionant, menţinând temperatura ridicată a conflictului. Cât despre (pour la bonnne bouche) Sandra Ducuţă, ea face din Kaylie adevărata şi singura rază de lumină a acestei poveşti, totuşi, îngrozitoare. Cu un firesc şi o prospeţime venite parcă de undeva, din altă lume (cea de la care mai putem spera la puţină puritate), fetiţa asta frumoasă şi deşteaptă dă un veritabil recital interpretativ, de parcă s-ar afla de când lumea acolo, pe scena Naţionalului. Mărturisesc că n-am mai văzut atâta autenticitate şi candoare, la o debutantă, de peste 40 de ani - atunci când minunata Anda Onesa debuta în film, înnobilând cu prezenţa ei o poveste fadă, în pofida melodramatismului gros (Septembrie, 1978, regia Timotei Ursu). Nu ştiu cât e de devreme sau de hazardat să o aşteptăm, ca profesionistă matură, cu şcoală... dar eu, unul, parcă aş risca un pariu în acest sens.
