Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Las Meninas

Tematica oglindirii în Las Meninas


Tribuna, aprilie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Jocul de-a nemurirea a agitat şi agită spiritele din vechime până în zilele noastre şi va continua să preocupe şi în viitor. Decuparea unei secvenţe din acest lung periplu al orgoliului fiinţei muritoare ne-o prezintă spectacolul montat la Teatrul Maghiar din Cluj, Las Meninas, în regia lui Andrei Măjeri.

Surprinzătorul scenariu al artistului cântăreţ mexican Ernesto Anaia ne pune în faţă un tablou de Velásquez, supradimensionat teatral la dimensiunea unui rafinat comentariu despre nemurire şi condiţia artistului: Las Meninas numit Doamne de onoare sau Familia lui Filip al IV-lea, fără îndoială un tablou celebru din istoria picturii.

Cea care cochetează cu nemurirea în societatea istorică a secolului al XVII-lea, secolul de aur spaniol, este infanta Margarita care îi cere lui Diego Velásquez, administratorul palatului şi pictorul de curte al regelui Filip al IV-lea, să-i facă un portret. Aşa încât, noi ca spectatori vedem şi ce este / se întâmplă în spatele tabloului, dar şi comentariile ulterioare din faţa lui, totul într-un aranjament baroc de imagini şi combinaţii tehnice de o mare ingeniozitate.


Timpul însuşi este supradimensionat parodic permiţând câteva ocheade indiscrete, ilare şi provocatoare, în alte secole decât cel al XVII-lea spaniol, secolul "absolutismului absolut". Sunt referiri la Hamlet, la Livada de vişini şi ni se repetă obsesiv că "trăim într-o epocă în care imaginea e totul". Care epocă? Desigur a noastră, contemporană, epoca artelor vizuale dominatoare, deci privirea se face dinspre noi spre trecut şi primeşte încărcătura prezentului rezolut. Regizorul a vrut ca momentul acţiunii să fie "un timp istoric bruiat, ficţionalizat", turnat în succesive secvenţe alegorice cu extensie în eseu şi complicitate evocatoare. Ca atare orice "înţelepciune din viitor" este capturată spre a îmbogăţi limbajul scenic prolix, închegat în falduri reconstitutive.


Biografismul e firul narativ pe care sunt atârnate ca medalioane ornamentale scenele despovărate de rigiditatea picturală, împinse într-un mediu destul de vag conturat ca atelier al pictorului şi spaţiu al constructivităţii imagistice. Treptat, largheţea cadrului se restrânge pentru a încăpea în paradigma restricţionată a tabloului reconstituit spre final.

Balansul între static şi cinetic reglează ritmicitatea spectacolului în ansamblu. Volubilitatea mişcării este resorbită în static şi invers. Efectele decorului, de o mare mobilitate, conceput de Irina Chirilă, converg spre sugestia de oglindire şi devoalare. Reflexivitatea culminează cu vertijul-sugestie specific exacerbării eului artistic şi cu imensa oglindire finală a publicului, pentru că, nu-i aşa?, Velasquez a pictat mai ales portrete şi, iată!, portretele suntem chiar noi, spectatorii, reflectaţi în afara timpului picturii, proiectaţi ca pe o frescă murală cu zeci de portrete, de ce nu?, din Palatul Dogilor. Atmosfera se menţine în magia picturalităţii. Nu teatru în teatru, ci pictură în pictură oferă eseul teatral Las Meninas în regia lui Andrei Măjeri.


Costumele lui Lucian Broscăţean sunt de-a dreptul mirobolante: mătăsuri şi dantele, preţiozitate şi bun gust, rochii bogat ornamentate, cu crinolină sau fără, pentru femei sau bărbaţi, desprinse din tablourile pictorului de curte, dau culoare şi farmec jocului vizual, trimit spre extravaganţele casei regale şi eleganţa aristocratică a unei întregi epoci.


Inventivităţile regizorale se împletesc în specificităţile stilului baroc, derivat din pictura lui Velasquez, fără inadecvări. Chiar şi momentele muzicale, de mare forţă, amintind de belcanto-ul italian, inevitabile la un scenarist cântăreţ, se integrează firesc în ansamblu. Vocile interpreţilor fiind de excepţie, partiturile corale făcând parte din reuşitele spectacolului demne de semnalat. Tabloul în sine este un personaj construit cu delicateţe cromatică, aşa cum în el fiinţează ca rezoner principal oglinda.


În ultimii ani ai vieţii, Diego Velasquez, administrator al palatului şi artist (neconsiderat ca atare în epocă), e încă preocupat de onoruri. Pentru a i se conferi crucea de "Cavaler al Ordinului Sfântului Iacob" are nevoie de susţinători şi aici este introdusă o secvenţă ghiduşă în spectacol: pictorul cere votul unor spectatori, mai întâi doi, apoi încă unul, apoi încă... douăzeci, spre disperarea generală! Interacţionarea cu sala are efect deconectant şi Szücs Ervin în rolul lui Velasquez manevrează abil situaţia, fără a ieşi din pielea personajului. De altfel, experimentatul actor al Teatrului Maghiar l-a întruchipat magistral pe Caravaggio, alt pictor celebru, din proiectul lui Visky András şi Robert Woodruff din 2014 în Caravaggio terminal. Aici, admirabilul actor este un Velasquez labil, oscilant, fără poftă de lucru la început, dar până la urmă va realiza capodopera la insistenţele infantei care vrea un tablou mai frumos ca Mona Lisa.


Nu se putea o alegere mai bună pentru infanta Margarita, zglobie şi inocentă, decât Imre Éva, vaporoasă feminitate răsfăţată. Interpreta e o apariţie primăvăratică încântătoare pe tot parcursul reprezentaţiei. Pitica Maribárbola, cu trăsături masculine din tablou, este chiar un bărbat în spectacol şi nu e pitic: Sinkó Ferenc, sinteză cam forţată, zic eu, ieşită de sub masca măscăriciului preferat al regelui.


Traducătoarea textului, Mariana Radu, încearcă să impună şi în limba română termenul de menină, cel de doamnă de companie primind alte conotaţii, iar cel de doamnă de onoare fiind prea pompos, anacronic. Aşa încât cele două menine sunt Kicsid Gizella şi Kató Emőke, un duo scenic exemplar, reprezentând femei cu potenţial ludic firesc extins, când poznaş, când vanitos, femei interesate de practicile amoroase considerate tabu de Inchiziţie.


Mi-a fost teamă că textul va aluneca pe acest făgaş morbid, dar problematica s-a răsucit savuros spre declicul iniţial: tabloul şi realizatorul lui. Nici nu era cazul să alunece din fermecătoarele drăgălăşenii în tenebre. Excepţionale contribuţii în diferite ipostaze interpretative au actorii însumaţi în cor: Vindis Andrea, Farkas Loránd, Laczkó Vass Róbert şi Marosán Csaba.


În oglinzile de diferite dimensiuni purtate pe scenă se răsfrâng elementele simbol din societatea istorică portretizată, cum ar fi căluţul de lemn, semn al copilăriei lipsite de griji din viaţa aristocraţiei vremii, crucifixul de mari dimensiuni, purtat şi răsucit pe braţe de credincioşi, semn al bulversărilor din cadrul bisericii catolice, stihiile ce bântuie noaptea, semne ironizate ale eresurile din capetele oamenilor mărginiţi, neieşiţi din evul mediu târziu. Spectacolul se putea opri la scena reconstituirii tabloului, dar şi oglinda imensă, pusă ex abrupto în faţa publicului, despre care am amintit, denotă un final bine gândit, în acord cu tematica oglindirii.



 Toate articolele despre Las Meninas


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer