Scarface din 1983 era dorit sub forma unui remake al clasicului omonim din 1932, aşa cum sugerează şi dedicaţia de pe genericul final, către Howard Hawks şi Ben Hecht (regizorul şi scenaristul filmului original). Titlul, ca şi personajul central, fusese inspirat de cicatricile faimosului gangster Al Capone, (supra)numit "Scarface" doar pe la spate. Fascinaţia exercitată de Capone asupra Hollywood-ului s-a întins de la Scarface (1932) până la seria The Godfather / Naşul (1972-1990), iar Robert De Niro l-a întruchipat cu râvnă în The Untouchables / Incoruptibilii (1987), regizat de acelaşi Brian De Palma. Zic acelaşi, pentru că tot el a primit, la începutul anilor '80, proiectul Scarface, după ce fusese abandonat de alt mare regizor al genurilor thriller-crime-drama - Sidney Lumet (preferatele mele: Serpico - 1973, Dog Day Afternoon - 1975, Network - 1976). Maestrul Lumet a reimaginat subiectul în actualitatea anilor '80, transformându-l pe vechiul contrabandist cu alcool din Epoca Prohibiţiei într-un imigrant cubanez din timpul Exodului de la Mariel (exodul a 125.000 de cubanezi din portul Mariel (Cuba) în Florida (S.U.A.), petrecut în aprilie-octombrie 1980, în urma unui acord între guvernele celor două state - nota autorului). Oliver Stone a primit job-ul de a scrie scenariul filmului. Într-un documentar-portret din 2015, De Palma povesteşte cum l-a înlocuit pe Lumet, cum a lucrat cu scenaristul Stone, care nu se putea abţine să dea indicaţii regizorale actorilor, fapt pentru care l-a izgonit de pe platou, şi cu protagonistul Pacino, căruia îi aparţinea ideea remake-ului. Cum a stabilit look-ul pastelat al exterioarelor însorite din Miami, Florida, în contrast impus cu clar-obscururile din Naşul lui Coppola, unde acelaşi Pacino construia un gangster complet opus lui Scarface. Dacă Michael Corleone era stăpânit, calculat, interiorizat, Tony Montana (Scarface) este coleric, nesăbuit, gălăgios. Este un rege kitschos al exceselor, părintele spiritual al şoferilor de Range Rover-uri şi Lamborghini-uri din Dorobanţi, dar şi al proprietarilor de căzi aurite şi acoperişuri cu turnuleţe (tot aurite).
După cum spuneam la început, scenariul lui Oliver Stone este frapant (poate fi citit integral aici). Abia când am aflat că Stone era stoned, adică dependent de cocaină şi familiarizat cu lumea drogurilor din acea epocă (1980), am înţeles de unde venea intensitatea secvenţei finale, când Scarface îşi cufundă faţa în prafuri şi sufletul în abis. Oliver Stone şi-a vărsat în această poveste chinurile propriului sevraj, dar şi al propriilor ambiţii de ascensiune în ierarhia greilor Hollywood-ieni, similare pe undeva cu poftele de mărire ale lui Tony Montana (Scarface). Dacă acordăm atenţia cuvenită scenariului, vom detecta şi un discurs politic subteran din partea autorului, care îl va intervieva pe Fidel Castro în două documentare prietenoase din anii 2000: Comandante (2003) şi Castro in Winter (2012). Scarface chiar se deschide cu un scurt fragment dintr-o cuvântare a lui Castro, adresându-se emigranţilor din 1980 (dintre care o mare parte s-au dovedit a fi fost proaspăt eliberaţi din penitenciare sau spitale de nebuni): "Dacă nu vor să se adapteze spiritului şi eroismului revoluţiei noastre, nu îi dorim, nu avem nevoie de ei". Încă din prima secvenţă propriu-zisă, cea a interogatoriului la care cubanezul Montana e supus de către ofiţerii serviciului de imigrări, la debarcarea în Florida, auzim replica: "You a Communist or something?" şi voi continua cu traducerea proprie: "Eşti comunist, sau ce? Ţi-ar plăcea să ţi se spună tot timpul cum să gândeşti, ce să faci? Vrei să fii oaie, ca toţi ceilalţi din turmă? Be-he-heeee! Vrei un turnător la fiecare colţ? Vrei să munceşti 8-10 ore pe zi pentru nimic? În Cuba mănânc caracatiţă de trei ori pe zi. Îmi iese pe urechi. Iar degetele îmi ies prin pantofii ăştia ruseşti. Ce vrei de la mine? (...) Eu sunt Tony Montana, sunt azilant politic din Cuba şi îmi cer nenorocitele de drepturi ale omului, aşa cum zice şi Preşedintele Carter, OK?"
Încă din această tiradă introductivă, rostită de fenomenalul Al Pacino cu accent spaniol, Stone creionează un portret al anti-eroului Tony Montana: un om care nu are nimic de pierdut şi care e dispus să facă (aproape) orice pentru a-şi atinge ţelurile. Îşi acoperă urmele infamiei cu discursuri politice ieftine, dar eficiente. El se recomandă ca un refugiat politic, care se opune lui Castro şi regimului său comunist şi care luptă pentru drepturile sale, mai ales pentru cel de a prospera în libertate - Visul American! Montana nu vrea să facă parte din turmă şi, mai important, nu vrea să fie oaie, ci lup, aşa cum uşor putem deduce. Armele sale sunt tupeul şi sângele rece, pe care şi-l păstrează chiar în clipele cele mai cumplite (vezi scena tranzacţiei eşuate, în care prietenul său este ciopârţit cu o drujbă!). Atunci când primeşte o slujbă la o şaormerie locală, îi spune prietenului şi viitorului său angajat - Manny: "I didn't come to America to break my f**ing back, querido" ("Nu am venit în America să-mi rup cârca cu munca"). Şi nu rămâne acolo mai mult de o zi pentru că, aşa cum se întâmplă în filmele cu gangsteri, oportunitatea infracţiunilor bate imediat la uşă, iar curând Montana devine mâna dreaptă a unui traficant cubanez din Miami - Frank Lopez (Robert Loggia). Dar postura de adjunct nu se potriveşte unui om care vrea "lumea şi tot ce este în ea" ("The world and everything in it"), aşa cum îi mărturiseşte aceluiaşi Manny. Când acesta îl sfătuieşte să se mulţumească cu ce are, Montana îi dă replica: "Mulţumeşte-te tu cu ce ai! Eu vreau ce mi se cuvine". Acesta e momentul în care ni se descoperă adevărata dimensiune a ambiţiei lui Scarface, un megaloman pe care nimic nu îl putea mulţumi, de fapt. Patima ascensiunii rapide îi este sancţionată şi de şeful Lopez: "În meseria noastră rezistă cei discreţi şi tăcuţi. Cei care vor totul - şi gagicile şi şampania şi scânteile - nu rezistă". Dar Scarface l-a mirosit - e prea moale pentru a i se opune: "He's soft. I seen it in his face - booze and a cuncha tells him what to do." ("Femeile şi băutura îi spun ce să facă"). Cu toată exprimarea sa agramată, Scarface se pricepe la oameni şi e un mare manipulator. După ce îl ucide pe Lopez, îi preia atât afacerea cât şi soţia - inaccesibila drogomană Elvira (Michelle Pfeiffer), care la prima întâlnire l-a numit "one that just got off the banana boat". "This country, first you gotta get the money; then you get the power, and when you got the power, then you get the women" ("În ţara asta, întâi trebuie să faci rost de bani; apoi vei avea putere şi când vei avea putere, vei avea şi femei"). Această învăţătură îi este adresată lui Manny, un afemeiat de mahala, care nu poate visa la liga Elvirei. "Then, chico, you got the world by the balls", adaugă Scarface. Elvira e conştientă de rolul pur decorativ pe care îl joacă în viaţa gangsterului, un trofeu venit la pachet cu succesul în afaceri. Relaţia lor practic nu există pe ecran, îi vedem sărutându-se doar la cununia opulentă din curtea palatului cel nou al lui Montana. Deşi Scarface pare că şi-a împlinit visul american cu vârf şi îndesat, întorcând milioanele cu lopata ca partener al unui mare producător de cocaină din Bolivia, grija bancherilor mituiţi pentru a-i spăla banii îi întunecă zilele. Iar mierea se transformă în fiere când vine vorba de Elvira.
Povestea lui Scarface funcţionează atât de bine pentru că scenaristul s-a străduit să confere fiecărui personaj o istorie credibilă, care depăşeşte cu mult coperţile filmului. Cum se spune în lecţiile de actorie, intuim "de unde vine şi încotro se îndreaptă" fiecare. Iar acest efort dramaturgic e de apreciat, fiind mai rar în filmele cu gangsteri, unde se caută rezolvări facile şi personaje unidimensionale. Elvira şi Tony par foarte diferiţi, dar împărtăşesc nişte traume vechi, nevindecate, care îi apropie întrucâtva şi al căror singur paliativ pare a fi cocaina. Deşi la interogatoriul iniţial a negat acest lucru, Tony Montana are nişte rude pe teritoriul SUA. Îşi vizitează mama şi sora, pe care nu le-a mai văzut de mult, de când plecase în Cuba, probabil, deşi acest detaliu nu este clarificat. "Sora mea mai mică nu trebuie să lucreze într-un coafor şi nici mama mea într-o fabrică", le spune gangsterul care dispreţuieşte munca reală. Când este întrebat dacă mai jefuieşte bănci sau bodegi, Tony serveşte acelaşi alibi politic: "Nu, Mama, lucrurile s-au schimbat. Acum lucrez cu un grup anti-Castro. Primim multe donaţii politice...". "Sigur că primeşti", îi răspunde mama - "punând pistolul la tâmpla cuiva". Nici plicul cu 1.000 de dolari nu o poate îndupleca să-şi primească înapoi în braţe fiul rătăcitor. Iar înverşunarea mamei provine mai ales din frica de a nu-şi pierde şi fiica. Dar sora adolescentă a lui Montana - Gina, interpretată de Mary Elizabeth Mastrantonio, doreşte să pătrundă în lumea lui "sclipitoare", iar el îi va deschide uşa. Obsesia surorii neatinse de rău se adaugă la obsesia măririi lui Scarface ca o prevestire a decăderii. Gina este ultima urmă luminoasă a familiei sale şi singura fiinţă care îi mai arată o afecţiune reală, nu artificială. De aceea, relaţia cu ea merge până dincolo de graniţa iubirii frăţeşti, aproape spre dorinţa de incest, aşa cum ne poate sugera gelozia uriaşă a lui Scarface când vine vorba de admiratorii fetei. Jocul lui Pacino păstrează urme din melancolia personajului Corleone din Naşul, de fapt transformată în nostalgia lui Scarface pentru familia pierdută, sau pentru familia pe care nu a avut-o niciodată. Aceste urme sunt chiar germenii tragediei sale. Un comentator anonim de pe internet (vezi aici) observa cum Scarface este inversul unei tragedii de Shakespeare, venind cu exemplul Macbeth. Regele Scoţiei începe ca un nobil onorabil, sfârşind prin a fi devorat de patima puterii (asemeni lui Vader din Star Wars şi a câtor alţii?). Scarface, pe de altă parte, este ridicat de patimi şi distrus de puţinele sale virtuţi, printre care se numără afecţiunea pentru copii. O arată încă din prima parte a filmului, în scena de pe plajă, când râde împreună cu un copilaş de nerozia prietenului Manny. Pe parcursul filmului, el afişează dorinţa de a avea copii cu Elvira. Dar ea îl respinge definitiv în timpul disputei de la restaurant: "Cum de te poţi numi bărbat? Ce te face mai bun decât mine? Faptul că vinzi droguri? Omori oameni? Oh, ce minunată contribuţie aduci istoriei omenirii! Vrei un copil? Ce fel de tată crezi că ai putea fi, Tony? Ce fel de poveşti îi vei spune seara, înainte de culcare? Îl vei duce dimineţile la şcoală? Crezi că vei mai fi viu când va intra copilul tău la şcoală? Visezi, Tony!".
Într-adevăr, Scarface şi Macbeth se apropie cel mai mult prin delirul paranoic care degenerează fulminant, într-o baie de sânge. "În cine am încredere? - doar în mine. Nu am nevoie de el, nu am nevoie de ea. Nu am nevoie de nimeni...", îşi spune lui însuşi Montana, după ce rămâne singur, tronând în cada lui supradimensionată, plină cu spumă. Este josnic, monstruos, aparent fără scrupule, se pretează la jigniri şi agresiuni împotriva propriei soţii, apoi îşi ucide fără să clipească partenerul cel mai de încredere. Dar, după cum spuneam, complexitatea lui Scarface este dată tocmai de vulnerabilităţile lui afective. Afecţiunea pentru copii îi ridică obstacole morale peste care nu poate trece, aşa cum aflăm în secvenţa asasinării eşuate a unui jurnalist dornic să expună cartelul bolivian. Când Montana vede doi copii în maşina jurnalistului, experimentează un dureros blocaj în misiunea pe care o are de îndeplinit. De aici decurge şi deznodământul filmului, de un tragism monumental, care omagiază atât Macbeth cât şi alte piese shakespeariene. Pentru regizorul Brian De Palma, acesta poate fi filmul cel mai cuminte din punct de vedere stilistic, lipsit de extravaganţele sale vizuale (sharf simultan în profunzimi de câmp foarte diferite, ecran casetat etc.) şi mişcările savante de aparat la care se lucra şi o zi întreagă (pentru un singur cadru) - vezi Carrie (1976), Dressed to Kill (1980), The Untouchables (1987) sau primul Mission: Impossible (1996). Scarface este un exemplu bun de scenariu care pur şi simplu domină viziunea regizorală, nelăsându-i prea mult loc de improvizaţie. În secvenţa finală, devenită clasică, cadrele se strâng pe figura descompusă a protagonistului intoxicat cu prea multă cocaină, în timp ce asasinii mişună prin conacul său. Ultimele lui acţiuni par la graniţa dintre real şi imaginar. Nu putem paria că Scarface mai are o percepţie corectă a realităţii. Cu toate acestea, el şi "micul său prieten" ("my little friend" - o mitralieră de asalt cu lansator de grenade) fac ravagii printre duşmani, care cad seceraţi pe celebrele trepte din marmură albă. Scarface primeşte mai multe gloanţe, care însă nu îl pot doborî; pare invincibil, deşi a pierdut totul - un demon dezlănţuit, a cărui furie răzbunătoare nu mai poate fi oprită: "Laşilor! Credeţi că mă puteţi ucide cu gloanţele voastre amărâte? Aveţi nevoie de o armată ca să mă ucideţi!".
Scarface camuflează un discurs politic în dialoguri, mai exact o undă de antipatie faţă de capitalism, care va creşte gradat. Tony Montana începe prin a râvni visul american, respingând (cel puţin declarativ) neajunsurile comunismului cubanez, iar la final se arată acrit de sistemul capitalist care l-a făcut bogat, repede. "You know what capitalism is? - Getting f**ked". Filmul e presărat cu comentarii proletare din partea lui Montana. El se simte furat de stat şi dispreţuit de ceilalţi bogătaşi din jurul său. De fapt, gangsterul pornit de jos nu se poate integra în societatea bogaţilor pentru că nu are aceeaşi educaţie, nu gândeşte ca ei şi nici nu vrea. Banii îl fac să li se asemene în mod superficial. "Aveţi nevoie de oameni ca mine, pe care să îi arătaţi cu degetul şi să îi numiţi băieţi răi!" le strigă Montana milionarilor care se holbează la scandalul lui cu Elvira, în restaurantul de lux. "Şi asta credeţi că vă face pe voi buni? Nu vă amăgiţi. Nu sunteţi mai buni decât mine. Doar ştiţi să vă ascundeţi şi să minţiţi". Iar următoarea replică sună mai bine în original: "Me, I don't have that problem. I always tell the truth - even when I lie".
Am dat acestui articol un titlu care trimite la romanul interbelic al lui Theodore Dreiser - An American Tragedy, dar şi la articolul omonim publicat în The New Yorker, imediat după victoria în alegeri a lui Donald Trump. Dacă lăcomia este un păcat omenesc, este ceva foarte american în a pofti mai mult decât poţi mânca, în a-ţi dori "lumea şi tot ce este în ea". Sloganul THE WORLD IS YOURS (Lumea e a ta) se insinuează aproape subliminal pe nişte panouri publicitare şi pe globul kitschos din ultimul cadru al filmului. Poate că Scarface a fost promovat pe video, în anii '80, cu concursul securiştilor cinefili din România, sub masca unei lecţii moralizatoare pentru cei dornici de capitalism (ca şi Dallas-ul, la TVR). După '89, însă, filmul a devenit un fel de manual pentru îmbogăţiţii oneroşi din România şi din toate ţările gata de a fi vândute. Iar anti-eroul său a devenit un model pentru oamenii ieşiţi din comunism cu o sete neostoită de avere, de proprietăţi, de statut social privilegiat, de afişare a unei bunăstări necuvenite, pentru cei care urăsc munca reală, nu se mulţumesc niciodată cu ce au, vor şi femeia(-accesoriu) şi fotoliul şefului etc. Deci acest articol putea fi numit la fel de bine "o tragedie românească".