Capital cultural / aprilie 2019
Amica geniale, L' / My Brilliant Friend
M-am învârtit multă vreme în jurul Elenei Ferrante. Acum vreo 10 ani citisem Zilele regăsirii mele, apărută la editura Univers (pe vremea aceea volumul era distribuit împreună cu un cotidian naţional), însă nu mi-a făcut o impresie memorabilă. Mai precis, aproape că o uitasem de tot.

Abia mai recent, când s-a tradus în româneşte Tetralogia Napolitană şi se vorbea tot mai des de "fenomenul" Ferrante, mi-am amintit că da, citisem deja o carte de-ale ei. Am început să îi dau târcoale la modul serios. Am cumpărat toate cele patru volume din serie, curiozitatea mă îmboldea să le citesc, însă faptul că toată lumea le lăuda excesiv mă făcea să le ocolesc.

Mă intriga şi toată zarva mediatică din jurul misterioasei autoare. Nimeni nu a văzut-o vreodată la faţă, nimeni nu ştie cum arată şi cine este cu adevărat; unii speculează că e căsătorită cu Domenico Starnone sau că de fapt el este Elena Ferrante. Discreţie de dragul anonimatului sau calcul rece de dragul publicităţii? În lipsa unui răspuns clar, nu mi-am mai bătut capul. Starnone scrie minunat, romanul Noduri mi-a plăcut la nebunie, dacă el a scris şi Tetralogia..., cu atât mai bine, cândva o să îi vină vremea şi o voi citi. Dar vremea a venit mai repede decât mă aşteptam:

HBO anunţa în 2018 ecranizarea primului volum, Prietena mea genială (la sfârşitul lui 2019 va fi lansată partea a doua), şi atunci am ştiut că nu voi mai amâna lectura. Înainte de a vedea filmul, prefer să citesc cartea şi personajele să prindă chip în imaginaţia mea. Abia apoi să aibă trăsăturile fizice pe care le vor regizorul şi echipa de casting.

Zis şi făcut: m-am apucat de citit. Nu mică mi-a fost mirarea când m-am surprins înghiţind pe nerăsuflate cam 1.200 de pagini. Am trecut de la un volum la altul aproape fără să îmi dau seama şi m-am trezit că le citisem pe primele trei. Am decis că e timpul să amân puţin finalul poveştii şi să văd dacă ecranizarea este la fel de captivantă ca aventura descrisă în carte.

Prietena mea genială, miniseria de 8 episoade bazată pe primul volum din Tetralogie, este o co-producţie HBO, Rai Fiction şi TIMvision regizată de Saverio Costanzo. Încă de la bun început trebuie spus că transpunerea pe ecran redă nu doar spiritul romanului, ci şi litera lui, fiind o adaptare destul de fidelă. Chiar dacă unele chipuri sunt altfel decât mi le-am imaginat, replicile şi atmosfera din carte sunt cam la fel.

De altfel, Elena Ferrante figurează între semnatarii scenariului. Singura diferenţă semnificativă pe care am remarcat-o este că, în romane, Raffaela Cerullo este numită Lila doar de către Elena Greco, restul apropiaţilor îi spun Lina, în vreme ce în serial toţi i se adresează cu apelativul Lila. La capitolul plusuri pentru ecranizare merită amintite excelenta recreare a cadrului în care se desfăşoară acţiunea (patina clădirilor, culorile, luminile, costumele sunt foarte bine alese), expresivitatea copiilor ce apar în film (şi care nu au roluri deloc simple), precum şi limbajul folosit (alternanţa între italiană şi dialect). Toate contribuie din plin la farmecul serialului: fără să fie o capodoperă, te cucereşte de la bun început.

Ca de fiecare dată când o carte devine film, cel mai greu este să prinzi esenţa părţilor de monolog introspectiv specific paginii scrise. Prietena mea genială reuşeşte să treacă peste acest impediment al transpunerii pe ecran şi să contureze personalitatea protagonistelor recurgând doar la dialog şi la interacţiunea cu celelalte personaje.

Suntem în Italia anilor '50, într-un cartier sărac al oraşului Napoli, iar lumea descrisă de Ferrante se defineşte prin două coordonate majore: sărăcie şi violenţă. Lila şi Lenù (Ludovica Nasti / Elisa Del Genio la vârsta copilăriei, respectiv Gaia Girace / Margherita Mazzucco la adolescenţă) sunt două fete ale căror familii muncesc din greu să îşi ducă existenţa.

Una e fiica pantofarului, cealaltă e fata unui portar. Între ele se înfiripă o relaţie de prietenie bazată pe atracţia Elenei pentru Lila şi pe dominarea exercitată de Lila asupra Elenei. Le apropie mediul social din care provin şi faptul că amândouă sunt sclipitoare la învăţătură, dar le distinge temperamentul. În vreme ce Lenù e timidă, muncitoare şi perseverentă, Lila e maliţioasă, băieţoasă şi curajoasă. În ciuda acestor diferenţe, fetele încep să fie nedespărţite şi prietenia lor rezistă multor încercări. Îşi scriu chiar şi atunci când sunt departe una de alta, vor fi legate prin fire invizibile chiar dacă drumurile lor se despart.

În aprilie 2018, Elena Ferrante scria în The Guardian: "O prietenă adevărată e un lucru la fel de rar ca o iubire adevărată. Cuvântul italian pentru prietenie, amicizia, are aceeaşi rădăcină ca verbul a iubi, amare, iar relaţia dintre prietene are complexitatea, contradicţiile şi inconsistenţa iubirii". O superbă definiţie a prieteniei care surprinde perfect nuanţele ce vor trasa destinul Lilei Cerullo şi pe cel al Elenei Greco.

Cele două fete duc o viaţă cumplit de grea. Familiile lor, ca majoritatea celor din cartier, sunt foarte sărace. Copii mulţi, greutăţi multe, bani puţini. Nici vorbă de ţinut fetele la şcoală, de cumpărat cărţi sau de plătit studiile. Pare că, dacă te-ai născut sărac, eşti condamnat să trăieşti sărac.

Lumea Lilei şi a Elenei e imobilă. Este exemplară încercarea lor continuă de a evada. Vor să păcălească soarta şi să trăiască altfel decât părinţii, vecinii sau prietenii lor. Mai întâi cărţile sunt un aliat de nădejde şi cred că ficţiunea le poate asigura accesul la o lume mai bună. Încearcă apoi experienţa depăşirii graniţelor cartierului: pornesc pe jos dincolo de limitele străzilor cunoscute şi merg să vadă marea. Din păcate, o furtună le întoarce din drum şi visul rămâne neîmplinit.

Lila vrea să aibă bani şi să ducă un trai mai bun folosindu-se de frumuseţea ei şi de atracţia pe care o are asupra tuturor băieţilor din cartier, inclusiv a celor bogaţi. Se amăgeşte că o poate salva o căsătorie din interes. Lenù mizează pe cartea educaţiei şi continuă să înveţe, deşi familia nu o susţine. Nici ea nu poate scăpa, oricât de departe pleacă. Locul în care te-ai născut, indiferent la ce distanţă eşti, te trage înapoi, par să spună Lila şi Lenù. În orice direcţie te-ai mişca, rămâi ţintuit din cauza lanţurilor grele pe care o mână nedreaptă ţi le-a legat de picioare.

O spune explicit Elena Ferrante, în paginile Tetralogiei, prin vocea Elenei Greco: "Să pleci. S-o ştergi definitiv, departe de viaţa pe care o cunoşti încă de la naştere. Să te instalezi în teritorii bine organizate unde, într-adevăr, totul era posibil. Eu mă cărasem, de fapt. Dar numai ca să descopăr, în deceniile următoare, că mă înşelasem, că era vorba de un lanţ cu inele tot mai mari: cartierul amintea de oraş, oraşul de Italia, Italia de Europa, Europa de întreaga planetă. Şi astăzi mai cred aşa: nu cartierul e cel bolnav, nici Napoli, ci globul terestru, universul nostru sau toate universurile. Şi abilitatea constă în a te ascunde şi în a-ţi tăinui starea reală a lucrurilor". (Elena Ferrante, Cei care pleacă şi cei ce rămân, Editura Pandora M)

De: Elena Ferrante Regia: Saverio Costanzo Cu: Margherita Mazzucco, Gaia Girace, Giovanni Amura, Alessio Gallo, Elvis Esposito, Elisa Del Genio, Ludovica Nasti

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus