E limpede că fondul tematicii din teatrul lui Vişniec rămâne totalitarismul (românesc sau de altă coloratură), metamorfozat în fulgurante simboluri, uneori ilare, alteori tragice. Din acest nucleu tematic se hrănesc cele mai reuşite piese ale lui, însă nu la fel de reuşită este această escaladare a banalului investit cu valori metatextuale. Pasul lateral făcut din viziunea ternă, realistă (de parcă ar putea fi amplasată în real o piesă ce aparţine de formula teatrului absurd!), conferă spectacolului montat la Turda o puternică forţă personalizată, salvând mult din neîmplinirile liniarităţii textului. Direcţia de scenă menţionează "mutaţia" ca un fel de "adaptare" motivându-şi libertăţile luate în interpretarea originalului.
Aşadar avem în premiera Şi cu violoncelul ce facem?, care a avut loc în primăvara lui 2019 la Teatrul Aureliu Manea din Turda, o montare ambiţioasă, de tip performativ, a ridicării conţinutului de idei la nivelul unei parabole scenice angajante. Se vede că textul în sine e incitant, chiar dacă dialogul e simplist şi trenant, el stârneşte astfel de viziuni, propulsează imagini în vecinătatea simbolului, mai ales în finalul explicativ, când localizarea parabolei în totalitarismul de diferite nuanţe se face explicit prin banda sonoră ataşată momentului uciderii violonistului cu fragmente din discursurile lui Hitler, Mussolini, Ceauşescu, Iliescu, Băsescu.
Focalizarea pe Artist ca ins ciudat, ieşit din masa anonimilor şi deranjând pentru că el e altfel, nu e ca ei, e clar subliniată prin aranjarea actorilor pe scenă. Artistul, violonistul interpretat de Ioan Alexandru Savu, e în centru, puternic luminat, nu într-un colţ al scenei ca în alte montări; el e expus în piaţa publică întocmai ca o arătare bizară şi tocmai de aceea trezeşte suspiciuni, e singur împotriva tuturor şi lumea din jurul lui se revoltă, îl agresează. Există şi o agresiune a violoncelistului, aceea de a nu renunţa, de a continua să cânte, adică să deranjeze, este menirea lui de a-şi promova arta pentru care are chemare.
Se ştie, în regimurile totalitare, artiştii ca exponenţi ai libertăţii de expresie, au fost mereu prigoniţi. Se mai subliniază distanţa dintre artistul ieşit în agora şi cel ce-şi exercită vocaţia exclusiv în intimitate, cântând numai pentru sine: "Tatăl meu cânta la acordeon numai pentru el" spune şi repetă Bărbatul cu ziarul. Cel ieşit în public trebuie să suporte şi jignirile neiniţiaţilor, reprezentaţi în piesă de cele trei personaje drapate în veşminte de piele, lungi, acoperite de colbul impersonalizării. Ele vorbesc nefiresc, forţat şi dogit, răcnind animalic, sunt desculţe şi schimonosite, sărmane fiinţe neevoluate, victime ale subdezvoltării comandate.
Bărbatul cu bastonul (George Sfetcu), Bărbatul cu ziarul (Vali V. Popescu) şi Doamna cu voal (Bianca Holobuţ) sunt clevetitorii ascunşi în propriul individualism, închişi / închistaţi în propria lor mediocritate şi inerţie. Ei sunt aşezaţi între pereţi sumbri, verticali, sugestive compartimente ale recluziunii impuse. Ei sunt dirijaţi de la aceeaşi sursă (de unde tuburile fluorescente) şi sunt încoronaţi sau încornoraţi cu jalnice ornamente uniformizatoare. Decorul realizat de Eliza Labancz e straniu şi provocator în simplitatea lui, servind complementar abordarea regizorală axată pe "condiţia omului diferit" într-un regim totalitar, după cum subliniază Muriel Manea-Jakab.
Peste acordurile violoncelului se suprapun sunetele unei nesfârşite furtuni ca o angoasă imposibil de îndepărtat sau ca o sugestie de purificare ce va să vină. Fulgere şi trăsnete intermitente ameninţă şi impun supunere sau poate iluminări aşteptate. Acest fond sonor îmbracă problematica piesei în frisonante rezonanţe privind asumarea responsabilizării superioare a mesajului.