Nesărutul lui Iuda

Iuda respiră greu aerul rece şi vâscos, picioarele i se împleticesc printre voalurile mantiei galbene pe care se reflectă haotic umbrele. Se încruntă, îşi dilată nările pentru mai mult aer. Aer. Praful se ridică încolăcindu-se deasupra flăcărilor, săbiilor şi se depune printre ridurile încreţite de pe fruntea lui Iuda, amestecându-se cu transpiraţia şi cu încă ceva care deocamdată nu are nume. Se şterge cu dosul palmei, dar praful rămâne. Îşi strânge ochii cu putere. Se uită printre gene, lumea pare umedă, cerul tremură, iar formele şi culorile se întind. Îşi şterge ochii cu dosul palmei, dar lumea tot umedă rămâne. Deschide gura, înghiţind cu sete un val de aer cald. Îşi întinde braţele pentru a stăpâni vântul care îl împinge cu putere în urmă, vântul care refuză să-i umple plămânii. Unde e, întreabă arhiereii. Dar el nu răspunde, pentru că aerul se topise deja în sinele inundat de ceva care tot nu are nume, dar care, îşi dă seama, înlocuieşte cumva aerul. Sacul galben, primit în schimbul trădării, se tot loveşte de trupul lui transpirat, îl răneşte materialul, îl răneşte zgomotul produs care, pe deasupra, mai este şi defazat cu bătăile inimii. Îşi duce mâna la piept, îşi schimbă ritmul mersului, astfel încât să sincronizeze bătăile inimii cu loviturile produse de sacul agăţat pe interiorul mantiei. Piciorul drept, trupul orientat înainte, piciorul stâng, trupul orientat înapoi, valvele atrioventriculare se închid, dar oscilaţia sacului întârzie ciocnirea cu toracele. Inima continuă să pulseze, iar sacul răspunde ca un ecou, mereu întârziat, ca orice ecou. O ultimă încercare. Se opreşte o clipă. Îşi aruncă piciorul drept în faţă, iar când să urmeze şi trupul întreg această mişcare, arhiereii întreabă din nou: Unde e? Se opreşte o clipă. Se încruntă, îşi dă seama că nu şi-a sincronizat mâinile în această mişcare ondulatorie, cum de nu s-a gândit? Se uită la mâini, prin pliurile palmare curg râuri, venele s-au umflat împingând cu furie sângele. Volumele interioare plesnesc. Unde e, întreabă arhiereii. Atunci, Iuda ridică privirea şi Îl vede. Iuda spune ceva, iar arhiereii înţeleg. Dar Iuda nu înţelege. Aleargă spre El, inima se contractă înnebunită, sacul, ca orice ecou, răspunde tot cu întârziere. Picior drept, inimă, sac, picior stâng, inimă, sac, picior drept, inimă, sac, picior stâng... Ajunge în dreptul Lui, îşi înfinge degetele în braţele moi, curgătoare şi Îl înfăşoară în mantia lui galbenă. Privirile se întâlnesc. Şi în acea secundă, când sacul dădea să lovească toracele tocmai când avea să se contracte şi inima, exact în clipa când inima şi sacul ar fi devenit, în sfârşit, inimă-sac, exact în acel moment sacul s-a oprit pe una dintre dreptele incerte şi oblice care definesc spaţiul dintre mantie şi trup şi nu s-a mai lovit de piept, iar inima, încurcată, nehotărându-se între sistolă şi diastolă, s-a oprit de tot, picioarele s-au încolăcit în mantia mult prea lungă, smulgând-o aproape de pe trupul lui Iuda şi integrând-o în unicul trup format de Iuda şi El. Mulţimea s-a oprit. Şi Cerul. Şi Timpul. Doar aerul a continuat să se scurgă, amestecat cu ceva-ul fără nume, peste părul încâlcit al oamenilor şi peste frunţile acoperite de praful care nu se şterge. Închegată într-o stare de suspensie, întreaga lume pare exilată, situată în afara singurului spaţiu posibil, format de cele două dimensiuni: Iuda şi El.

Privirea lui Iuda întreabă. Privirea Lui răspunde. Se confruntă. Aerul devine solid. Crapă. Ochii lui Iuda se împânzesc de firişoare roşii, ridurile ascensionează treptat, sprâncenele se încruntă, genele se apropie: lumea este şi mai umedă. Se aude un zgomot puternic care fisurează chipurile din mulţimea de marmură, înţepenită într-un tablou vivant, vibrând, împinşi de o forţă care nu putea să vină decât din lumea aceea bidimensională formată de cei doi. Dar lumea aceea se rupe. Trupul Iuda-El se rupe. Se smulg din el două trupuri, gravitând unul în jurul celuilalt într-un spaţiu care are deja mai multe dimensiuni.

Inima devine inimă-sac. Iuda înţelege.


Marmura crapă şi ea, iar din oul acela exilat şi decojit iese mulţimea, formând un singur trup care strigă şi se revarsă înfometat.

Un singur trup, cu o mie de mantii, de săbii, de arhierei, cărturari şi bătrâni. Culorile se amestecă, vârtejul se intensifică, urechea tăiată a unei slugi, blocată şi ea în suspensie ca un Icar care şi-a uitat mitul, cade înfrântă. Lumina circulă stânga-dreapta, dreapta-stânga. Cerul erupe.

Au fugit toţi. Şi lumina. Şi Cerul. Au fugit şi aerul solidificat şi crăpat, praful care nu se putea lua cu dosul mâinii, ceva-ul care încă îşi caută un nume. Şi Timpul.

Au fugit toţi.

Iar El a rămas gravitând singur în spaţiul redus acum la o singură dimensiune.