Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Joan Miró şi pictopoezia


mai 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
MoMA (Museum of Modern Art din New York) prezintă o retrospectivă Juan Miró cu o temă inedită - geneza - dar nu o geneză în sens biblic, ci care propune un nou demers artistic. Expoziţia se raportează referenţial la un tablou care-i conferă şi titlul: "The Birth of the World". De dimensiuni foarte mari, tabloul este important pentru tematica şi momentul în care a fost creat, în 1925, cam în aceeaşi perioadă în care pictopoezia - proiectul dada aparţinând lui Ilarie Voronca şi Victor Brauner - sondează noi spaţii şi instrumente de reprezentare prin îmbrăţişarea celor două arte.

În fapt, "geneza" la Miró începe înainte de acest tablou totem al expoziţiei prin lucrări ca "The Hunter" şi "The Family" ce anunţă noua sa viziune poetică şi formele ei de expresie, ce vor rămâne emblematice până la sfârşitul carierei. Preocuparea pentru poezia avangardei - vădit influenţat de mişcarea suprarealistă condusă de André Breton şi inspirat de prietenii săi poeţi (Michel Leiris, Jacques Prévert, André Breton) - se reflectă în şantierul creaţiei ce ascunde un demers poetic într-o reprezentare plastică.

În acest sens, expoziţia cuprinde sau face referinţă la serii de lucrări în care acelaşi univers este reprezentat în diverse cromatici, cu vagi variaţii de formă şi dispoziţie a obiectelor într-o cosmogonie dinamică. Seriile demonstrează o sinergie similară actului poetic în care idei, structuri prozodice sau sintaxa poetică sunt adesea un produs al şansei - un proces dada, un dicteu automat sau un periplu coşmaresc. Cu alte cuvinte, Miró implementează plastic procesul poetic, orientându-se cu precădere către spaţiul suprarealist, atât că "pictopoezia" lui înlocuieşte cuvintele - manifest cu forme grafico-picturale - simboluri sau metafore ce plutesc brownian într-un fel de lichid amniotic.

Geometrismul mecanicist şi densitatea formelor de la cuplul Brauner-Voronca se transformă la Miró într-un spaţiu rarefiat, în care elementele primare (cercuri, triunghiuri, linii) eşuează în forme hibride, celulare - prerogative ale mişcării, ale evoluţiei, ale vieţii.

Despre poezia universului lui Juan Miró ne vorbeşte Jacques Prévert - o lume " în oglindă", trecută prin prisma ochiului artistului, ni se înfăţişează abstractizată, esenţializată, unde cea mai mică particulă conţine "sufletul a ceva minunat". Există "o oglindă" (Miróir) în numele de "Miró", ne spune Prévert. Aş merge mai departe cu conotaţia numelui, pornind de la sensurile verbului (mirar) la persoana întâia în limba natală (catalană) a artistului: a vedea - un mod aparte de a privi lumea prin "oglinda" sufletului - , a admira, a fi uimit dar mai ales a căuta tainele acestei lumi şi forme inedite de expresie pentru reprezentarea lor.

Expoziţia aduce o perspectivă cvasi-istorică a creaţiei lui Miró, perioada 1920-1950, sub forma a 60 de lucrări: desene, picturi, gravuri, sculpturi, ilustraţii de carte şi afişe, majoritatea făcând parte din colecţia substanţială a muzeului, dedicată acestui pictor. Câteva lucrări introductive - naturi moarte - demonstrează trecerea artistului de la un figurativ realisto-cubist, cu o strălucire si formă organicizată, către abstract şi suprarealism.

La intrare ne întâmpină "The Table", un tablou cu o compoziţie densă şi aparenţă de pictură naivă, din care perspectiva aproape lipseşte. Un arabesc de linii ferme, bine conturate şi culori predominate de un orange eclatant înscriu o suită de elemente culinare: un peşte, un cocoş, un iepure, un ulcior de apă. Obiectele par să plutească într-un fluid revelator care le animează: ca şi cum bucatele de pe masă se însufleţesc nostalgic în amintirile artistului de la ferma sa din Montroig, elemente care, esenţializate la idee şi simbol, vor continua să-i bântuie creaţia ulterioară în diverse forme şi reprezentări.


Alte trei naturi moarte, uleiuri executate între 1922-1923 marchează începutul erei pariziene, în care artistul ia contact cu mişcarea de avangardă şi adepţii ei. Aceste lucrări pregătitoare se conturează în aceleaşi linii geometrice, cu tuşa fermă, uneori fulgurată, modulaţia liniei amintind de tablourile lui Van Gogh. Cristalinul iluzoriu al formei se desprinde dintr-un vid spaţial monocrom cu o textură densă sau opacă şi conferă o dimensiune onirică, suprarealistă, obiectelor ce se reliefează cumva imponderabil, precum ulterior la Salvador Dali sau Magritte. Picasso însuşi admiră şi interpretează aceste naturi moarte în tonuri de ocru şi gri drept "poezie" pură.

După contactul cu avangarda în periplurile sale între Montroig şi Paris, iată-l - doar un an mai târziu (1923-1924) - cu primul său tablou suprarealist "The Hunter", un manifest picto-poetic unde universul afectiv (obiectele şi fiinţele de la ferma sa din Montroig, Catalonia) este dislocat din mediul natural în realitatea sa interioară. Peisajul sufletului, în dimensiunea sa abstractizată, pe care însuşi artistul îl numeşte "natura absolută", nu pare să aibă "legătură cu realitatea exterioară": un univers de semne şi simboluri, sugerând elemente feminine şi masculine, o mustaţă, o pipă (inspirată de manifestele dada), un iepure, o pasăre, diverse obiecte casnice sunt reprezentate simbolic şi ludic. Adesea, reduse la linie sau hieroglifă, definesc iconografia recurentă a artistului ce-i va marca din acel moment întreaga creaţie. Obiectele dansează într-un cosmos bicolor - un galben-ocru şi un roz aproape de culoarea cărnii delimitate de o graniţă fermă - în ritmuri catalane sugerate de inscripţia "Sard" din dreapta jos a tabloului (Sardana este dansul naţional al Cataloniei), tehnică estetică inspirată de "pictopezia" dadaistă.


Există două elemente centrale ale tabloului: vânătorul - invocat în titlu - şi ochiul carnal şi omniprezent al artistului ce pluteşte famelic prin fluidul galben, din el pornesc trei săgeţi radiale către privitor. Ochiul - ca oglindă a sufletului - se auto-conţine pentru că priveşte în oglindă propria sa reprezentare, lumea răsturnată a artistului. Vânătorul, cu un cap triunghiular şi un ochi, mustaţă şi pipă, locuieşte partea stângă a tabloului, atârnând anti gravitaţional de un fir - corp, ca un balon. Într-un fir de mână ţine un iepure mort, cu aceeaşi expresie animată şi vioaie a animalului din tabloul "The Table", pictat cu 2 ani în urmă. Alături de "Hunter", "The Family", o lucrare alb-negru în cărbune, din aceeaşi perioadă, vine cu aceeaşi iconografie: simboluri masculin - feminin şi lumea interioară a artistului către care ochiul său - geometrizat - priveşte dintr-o nişă sau cadru de fereastră.

În 1925 pictează trei interioare olandeze, dintre care unul este prezent în expoziţie: "The Dutch Interior (I)". Lucrări manifest ce urmăresc un demers abstracto-narativ pornind de la tablouri olandeze din secolul al XVII lea. O fotografie a tabloului de inspiraţie, aparţinând pictorului olandez Hendrick Martensz Sorgh, este expusă în dreapta tabloului, înfăţişând un interior cu un cântăreţ la lăută. Versiunea lui Miró aduce o distorsiune a formei, mărimii, culorii (intensificată, spre strident) şi a perspectivei menite să pună în evidenţă elemente ca lăuta - supradimensionată cu coardele vibrante şi tensionate, plasată în prim plan - sau câinele şi pisica - elemente feminin-masculin care reprezintă sentimentele şi stările celor 2 personaje. O fereastră în racursi conţine o structură aproape digitală a copacului, a cerului şi a casei din tabloul de inspiraţie.


Câteva picturi cu titluri narativo-descriptive sunt alese pentru a expune o varietate coloristică şi tematică a unui suprarealism abstract mai puţin preocupat a sonda inconştientul cât orientat către reprezentarea unei realităţi interioare. "Man throwing a stone at a bird" vine cu aceeaşi divizare a spaţiului în trei suprafeţe cromatice, uniforme şi juxtapuse. Tabloul urmăreşte sinergia şi tensiunea sugerate de titlu, dimensionând expresionist piciorul cambrat oblic în timp ce concentrează energia potenţială a pietrei ce va fi aruncată. Piciorul se termină într-un cap minuscul cu un ochi ciclopic. Traiectoria pietrei e o linie frântă ca o undiţă ce pescuieşte în vidul cromatic o pasăre vibrând roşu ca o flacără. Alături stă un peisaj montan în culori fauve, al cărui titlu este o enumerare a elementelor din titlul tabloului. Muntele este populat de creaturi bizare, cu membrele ca nişte excrescenţe, ce par alcătuite dintr-o materie care curge, metamorfozându-şi forma după relieful înconjurător.


"The escape ladder" (1940) (tablou ce face parte din seria "Constelaţiilor") readuce tema cosmogonică sugerată de titlul expoziţiei. Noaptea, asociată cu haosul creaţiei, reprezentată de cerul de cobalt şi stele, este o temă recurentă. Accesul la transcendent ca unică cale de salvare de atrocităţile războiului, întoarcerea la creaţia originară, la cosmogonie (lumea trebuie recreată) e posibil printr-o scară triunghiulară, curbată (ce se îngustează către cer pentru a reda dimensiunea ei infinită) în segmente roşu şi negru.


Următoarele tablouri au titluri ce sondează şi anunţă poezia pură. Starea de iubire este extinsă cosmic, expresionist, dar cu mijloace suprarealiste: "Beautiful bird revealing the unknown to a pair of lovers" deschide seria tablourilor a căror titluri poetice exprimă o stare inefabilă sau un gen de euforie ludică. Iubirea este o pasăre frumoasă, dar ea rămâne necunoscută naturii umane, pentru că este de esenţă divină - ideea este tradusă în titlu printr-un oximoron: a revela necunoscutul este totuna cu a nu revela, cu a rămâne ascuns. Iubirea te înalţă în constelaţii unde stele negre şi lucitoare în tonuri variate, înşiruite sau legate cu fire dansează ca nişte note pe un portativ, adăugând o dimensiune muzicală, În aceeaşi idee, tabloul "Hirondelle Amour" vine cu un cer eliberator încărcat cu elementele iubiri: figuri, picioare, mâini, păsări antropomorfe. Iubirea este o pasăre cântătoare - o rândunică - ce, prin zborul ei prin cerul de un albastru intens, prelungit în andine şi rotocoale, înscrie muzical numele tabloului.

Alături de lucrările compozite ce subscriu titlului expoziţiei prin cosmogonia unei realităţi interioare ce reprezintă familia, ferma din Montroig, un peisaj montan, iubirea - ca ipostază creatoare şi universală, expoziţia aduce şi tablouri ce înfăţişează personaje sau portrete ce nu par a fi decât detalii individualizate sau emanaţii ale peisajelor desprinse din psihia creatorului. Primul portret (1917) "Enric Cristofol Ricart", figurativ, în dimensiuni naturale şi culori stridente, vine cu acelaşi arabesc al liniei din lucrările de început: "The Table".

Urmează câteva personaje în culori tari, cu o pastă fermă, la limita dintre expresionism şi suprarealism, un amestec de Klee şi Picasso. Cel mai reprezentativ tablou în acest sens este "The Opera Singer", ce degajă o anume agresivitate prin culoare şi postura arogantă: o gură strâmbă larg deschisă într-o grimasă sfidătoare, diva cu pieptul nud şi genitale excesive se propteşte într-un picior supradimensionat cu o singură unghie.


Nu mai puţin interesante sunt portretele: "Head of a man" şi "Bather" care, scăldat în multiple tonuri de galben solar, vine cu o dimensiune sculpturală şi un hieratism ficţional. Urmează câteva lucrări grafice în cărbune cu personaje caricaturale sau simbolice desprinse din "peisajele" cosmogonice descrise mai sus.


Lucrări târzii (1944), preiau aceeaşi tipologie prin trei litografii ce fac parte dintr-o colecţie de alte 50, alb-negru, numită "Barcelona".


Colecţia expune o iconografie aparte în care accentul se pune pe personaje aduse în prim plan într-o formulă comico-grotescă, în forme hibride, caricaturale sau coşmareşti. Există un flux vital şi un anume ritm care însoţesc aceste schiţe, ce trimit la desenul animat, în raport cu celelalte lucrări unde mişcarea e fluidă, cosmogonică. Personajele par angajate într-un dialog susţinut prin mâinile şi ochii verticalizaţi şi firele de păr ridicate. Unul dintre personaje este reprezentat de 2 ochi iscoditori, rotiţi la 90 de grade. Aceiaşi "ochi" îi regăsim orizontalizaţi într-o sculptură târzie, din ceramică "Mask" (1956).


Deşi de dimensiuni reduse, expoziţia îşi propune să ofere o imagine cuprinzătoare a creaţiei lui Miró, incluzând colaje, sculpturi, gravuri, ilustraţie de carte,schiţe pregătitoare, compoziţii de colaj şi desen suprapuse cu diverse materiale sau obiecte în trei dimensiuni, alături de lucrări emblematice aparţinând unor serii şi colecţii de referinţă. Câteva studii în cărbune şi creion constituie lucrări premergătoare tablourilor "The interior Dutch" şi "Portrait of Mistress Mills în 1750", prezente în expoziţie.

Trecerea de la schiţă la tablou se face păstrând întocmai proporţiile şi poziţiile relative ale obiectelor, folosind o grilă, vizibilă în studii. Remarcabilă este piesa "Spanish Dancer", o lucrare inovativă pentru anul 1928, cuprinzând câteva obiecte aplicate pe o hârtie abrazivă, pictată ce sugerează simbolic prezenţa balerinei: un smoc de păr, un echer de lemn "pubian", un cui - picior de sprijin - în jurul căruia o funie circulară şi răsucită exprimă vria dansului.


Câteva structuri compozite în lemn, metal, textile fac obiectul unor sculpturi semi-abstracte, cu geometrii bizare în care elementul figurativ ţine de un supra-realism cu funcţia lui psihanalitică, poartă toate titlul de "Object". Un tablou numit simplu "Painting" (1933) porneşte de la o serie de colaje ale artistului ce reprezintă instrumente industriale de prelucrat lemnul care în pictură se transformă în forme naturale, opace, baroce ce plutesc într-un fundal luminos.

O vitrină orizontală este destinată ilustraţiei de carte: coperte şi desene interioare însoţesc volume de poezie aparţinând poeţilor reprezentativi ai avangardei de care artistul a fost inspirat sau cu care a colaborat. Sunt expuse coperte sau desene interioare alăturate versurilor din trei volume de versuri aparţinând lui Tristan Tzara, George Hugnet, Paul Éluard şi alţii.

Un perete întreg grupează şase exemplare din seria "Black and Red" (gravuri pe placă de cupru) înscriind un gen de jam session în care acelaşi univers simbolic liniar şi punctiform se mişcă în contrapunct de la un tablou la altul, alunecând de la alb-negru progresiv către zona infra - o cerneală roşie care curge tot mai intens prin viscerele tablourilor, pe măsură ce ne îndreptăm spre marginea din dreapta a peretelui.


Evenimentul adună lucrări de referinţă din creaţia artistului, demonstrând un spirit inovator, specific epocii, o estetică originală alături de varietatea formelor de expresie şi reprezentare, pentru a urmări în fapt un fenomen artistic aparte în care poezia imaginii se impune ca act manifest, aşa cum au receptat-o artiştii vremii care au văzut în creaţia lui Miró imaginea plastică a încercărilor lor revoluţionare ce s-au concretizat în poezia de avangardă.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Roxana Pavnotescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer