Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rosencrantz şi Guildenstern sunt (mai mult sau mai puţin) morţi


mai 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Motto: "Dă-ne nouă astăzi replica noastră cea de toate zilele" (Guildenstern)

Undeva, în Centrul zis istoric al Bucureştiului, la "margine de cafenele" şi la umbra statuii uriaşului Gheorghe Dinică, afişul teatral ne anunţă că, în viziunea (nu televiziunea) britanicului Tom Stoppard, cei doi prieteni turnători ai lui Hamlet ar fi morţi. Ştire de Breaking News... Dar nu-l credeţi! La acest englez strălucitor, care-şi permite să se ia în colţi cu strămoşul William până şi moartea este relativă. Sau părelnică. Sau... un simplu moft, giumbuşluc scenic, ceva, acolo... apoi altceva... şi aşa mai departe.

Atitudinea ireverenţioasă a lui Stoppard faţă de textul shakespearian - considerat de mulţi un fel de "Tatăl nostru", al teatrului universal - te poate surprinde şi chiar năuci. Incită, amuză sau irită - asta devine după facultăţi, cum ar spune un personaj al lui Marin Preda. Cert este un lucru: indiferent nu te lasă. Cu o singură condiţie: să fi înţeles (sau măcar citit) Hamlet-ul shakespearian. Ca să nu confunzi o replică precum "Eu sunt nebun numai de la Nord - Nord-Vest. Când bate vântul dinspre Sud, ştiu să deosebesc o scândură de un fierăstrău!", cum declară aici Prinţul cel nefericit al Danemarcei.


Piesa aceasta ca un argint viu, în care ideile zboară, se intersectează ori se ciocnesc, se anihilează parcă pentru a se regenera imediat, gâlgâie de calambururi şi paradoxuri, de silogisme şi absurdităţi, totul împletit într-o riguroasă improvizaţie. Aleatoriul multilateral dezvoltat face, strâmbă şi încalcă legea. Totul - începând cu joaca de-a aruncatul monedei -pleacă de la dilema hamletiană "To Be or not To Be", care se porneşte, se prăvăleşte, se răsfrânge, se ciocneşte şi se reconfigurează (ca să rămânem în tonul piesei) de la cap la coadă şi viceversa. Relativitatea oricărei realităţi care apucă să intre în acest malaxor îi spulberă identitatea, o îmbogăţeşte neaşteptat şi savuros (sub aspect intelectual), pentru ca, aproape imediat, să o întoarcă pe dos. Nişte tăntălăi simpatici, un fel de Păcală şi Tândală, sau de Stan şi Bran, anonimii Rosencrantz şi Guildenstern (avansaţi de Stoppard de la statutul de mărunţi amploiaţi ai Curţii la cel de borne ale unui univers existenţial), palavragii şi băşcălioşi, nu ştiu bine, nici ei, cine sunt şi ce caută pe lume: "Doar am fost aleşi să ne găsim singuri drumul... Avem dreptul să ni se dea nişte indicaţii, aş zice". Abilităţi definitorii: rişca şi alba-neagra. Cap sau Pajură? Datul cu banul nu doar că le justifică, dar le şi defineşte statutul. Sunt proşti, canalii, trădători... dar îşi bagă nasul, se implică, se complică, se strecoară, participă, se joacă. Printre intrigi şi cacealmale, printre crime şi mofturi, aceşti "Hopa, Mitică" relevă, cui are minte să priceapă, nimicnicia pământească. Atunci când mecanismul putreziciunii de la Curtea Danemarcei o ia razna, ei sunt cei chemaţi să-l rezolve; asta însemnând să-l trădeze pe Hamlet. Şi o fac cu zel, cu vocaţie, cu un cinism în care relativismul şi certitudinile se amestecă. Sortiţi pieirii? Niciodată. Deşi autorul îi declară morţi, aceşti corifei ai delaţiunii şi ticăloşiei parţial inconştiente sunt, de fapt, nemuritori. Pereni, ca două buruieni frumos mirositoare. Zice Guildenstern: "Nu, nu... nu pentru noi. Moartea nu e romantică, moartea nu e nimic. Moartea nu e. E absenţa şi nimic mai mult... timpul care nu se mai întoarce, o gaură pe care nu o vezi, iar când trece vântul prin ea, nu face nici un zgomot...". Nici Regele care "se moare" ionescian n-ar fi găsit o definiţie mai pozitivă, mai încurajatoare. Dar atunci, cine îi eternizează pe cei doi?


Arta. Teatrul. Trupa de actori ambulanţi, chemată să joace scena asasinării tatălui lui Hamlet, devine la Stoppard raisoneur-ul lucid şi sarcastic, precum bufonii cărora, pe vremea aceea, le era îngăduit să rostească adevărul. Nu a fi / fiinţa, ci finalul de partidă îl "curiozitează" pe acelaşi Guildenstern. La nelămurirea nerăbdătoare "Unde o să se termine? / Aceasta-i întrebarea" Actorul lui Stoppard îi dă cu firma-n cap, răspunzându-i într-un răspăr de relativ bun-simţ: "Nu poţi să treci prin viaţă punând totul sub semnul întrebării". Ba bine că nu... Chiar dacă, adaugă tot el "Suntem actori - suntem inversul oamenilor"... "aceeaşi faţă a mai multor monede"... Azi e - apoi.... cine ştie? "Ne prindeţi în pragul decadenţei. Mâine pe vremea asta n-am mai fi ştiut nimic din cât mai ştim... o dădeam pe improvizaţie". Relativ-relativitate-relativizare. De la Shakespeare la Stoppard, via Einstein.


Cu inspiraţie şi curaj, cu respect şi inventivitate, regizorul Eugen Gyemant a oferit acestei provocări cruciale a textului o montare scenică pe măsură: a fi ceva excepţional sau a nu fi deloc. "...este un anti-spectacol despre moartea comediei. Am vrut să fie un spectacol serios, greoi, obositor, prost făcut, în care actorii să se simtă îngrozitor. Trebuia să vorbească despre lucruri filosofice, despre moarte şi absurdul existenţei. Dar a sfârşit prin a vorbi despre ceea ce este viu, nu despre moarte, despre pierdere, nu despre dispariţie. N-a ieşit nici suficient de serios, nici suficient de greu şi obositor. Cred că am eşuat. A ieşit o comedie". Şăgalnică mărturisire! Ai zice că forţează elogiile. Nici vorbă - acestea sunt reale şi binemeritate. Da, a ieşit un fel de RMN universal valabil... o comedie neagră şi teribil de actuală, de inteligentă şi de gravă. Adevăruri absolute, alterate şi caricaturizate prin relativizare şi absurd (aşa e când îşi dă prostul cu părerea), răsar pentru a fi imediat îngropate, într-un ritm accelerat, pe alocuri chiar nebunesc. Teze filosofice şi ipostaze cotidiene, trimiteri subtile şi replici întretăiate (regizorul şi-a tradus singur textul, şi cred că bine a făcut, potrivindu-şi-l pe o mână sigură şi îndrăzneaţă) se năpustesc dinspre scenă către sală precum scânteile aruncate când lucrezi cu flex-ul; ce-i drept, nu ştii când sudează sau taie, căci efectul vizual e acelaşi, asemeni celor două feţe ale monedei: Cap / Pajură.


L-a susţinut şi, probabil, l-a inspirat scenografia funcţională, mirobolantă şi doldora de semnificaţii a Iulianei Vâlsan: pământul negru, din care Scripturile spun că am fost făcuţi, pe care îl călcăm în picioare şi în care ne întoarcem, înglodează şi germinează. Ne rabdă (cu tot cu mizeriile noastre), aşteptând, răbdător, să ne astupe, căci tot acolo ajungem. "... îţi îngroapă capacitatea de a discerne, lăsând loc deciziilor, instinctelor primare, false verticale cotidiene", mărturiseşte artista într-o confesiune pentru care ar invidia-o orice teoretician. Din acest pământ se înalţă spre cerul la fel de negru o adunătură de manechine "... pădure de picioare încălţate business". Pentru că această arcă a lui Noe, contemporanul nostru, costumată baroc şi post-modern, "vine direct de pe banda de la casa de la IKEA" şi "arată ca bonul fiscal al zecilor de jucării de pluş din galantare". Bine spus. Excelent transpus. În lumea care "e o scenă, şi toţi oamenii - actori", conform Patronului întemeietor. Cum vă place... sau nu vă place? Tot aia e. Da, dar... Hei, Mister Shakespeare... Odată-n piesa "Cum vă place" aţi declarat / Că lumea e o scenă şi fiecare om - un actor. / E adevărat. Mister Shakespeare... / Dar ce actori sunt acei ce pot / pe regi să-i joace?, glăsuia Pittiş, lucid-amar, în finalul Elisabetei lui Ciulei, jucată la Bulandra la mijlocul anilor '70.


Este limpede că, pe asemenea coordonate ale viziunii regizorale, actorii au avut un spaţiu provocator, extrem de ofertant. Au intrat şi au ieşit din roluri cu o vizibilă încântare, jucând şi jucându-se cu fervoare şi pasiune, pe alocuri cu surprinzătoare accente de detaşare brechtiană. Silviu Debu (Guildenstern) şi Bogdan Cotleţ (Rosencrantz) dau viaţă unui binom pentru a cărui funcţionare credibilă e nevoie de o deplină stăpânire a mijloacelor. O dovedesc cu brio, izbutind să însumeze, împreună, feţele aceleiaşi monede, să emane tensiunea celor doi electrozi / poli în permanentă schimbare. O misiune asemănătoare, dar la fel de dificilă le revine lui Anghel Damian (Hamlet) şi Blancăi Doba (Ofelia). Translarea de la personajele clasice la proiecţiile transformate ale lui Stoppard nu putea fi o sarcină uşoară. Din fericire, asumată cu succes, cei doi făcând vizibile, în mod credibil, datele fiecărei ipostaze: originală şi contemporană.


Curtea de la Elsinor prinde viaţă, oscilând între comic, grotesc şi absurd graţie personajelor clasice, revăzute şi simplificate prin adăugire (sau, din nou, viceversa): Smaranda Caragea conturează o Regină Gertrude pendulând între isteric şi matern, între ipocrizie şi desfrânare. Liviu Pintileasa (Claudius) îşi umple costumaţia şi regalitatea uzurpată cu un autoritarism culpabil şi unsuros. Ca şi Lucian Iftime - un Polonius obedient şi perfid, gata de orice porcărie eficientă, ascunsă sub masca devotamentului şi a onoarei. Laura Creţ (Regina Actriţă), Eduard Cîrlan (Alfred) şi Angel Popescu (Regele Actor) completează în mod fericit o adunătură aflată într-o abjectă deriziune.

Pivotul principal, pe care se susţine reprezentaţia, este însă personajul Actorului - liderul trupei de saltimbanci mereu pe drumuri. Lucid şi repezit, fără reţineri (n-are mamă, n-are tată, n-are ţară adorată), dezgheţat la minte şi slobod la gură după un alt principiu sănătos (ce-am avut şi ce-am pierdut?), de o fermecătoare şi acidă insolenţă, bazându-se pe ambiguitatea condiţiei sale (când realitatea e neconvenabilă, o dăm ca ficţiune) el deţine cheiţa de la cutia de rezonanţă a piesei. Gyemant şi-a găsit în Ilona Brezoianu interpretul ideal al personajului-concept. Nonşalantă, flegmatică, de un fermecător şi coroziv cinism în travesti-ul ei, actriţa dă dovada valorii sale, care-i dă dreptul să se aşeze în rândul întâi al generaţiei sale. Am văzut-o şi în Diseară la 7, în Nora şi Fata din Curcubeu, în Sieranevada al lui Puiu; astfel încât, pentru mine, ea reprezintă o confirmare.


De aceeaşi importanţă ca şi intrarea lui Eugen Gyemant în rândul regizorilor de marcă din teatrul românesc.



 Toate articolele despre Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer