Şi atunci I Hate Helen, pe textul lui Peca Ştefan, în vârstă de 23 de ani, pesemne dramaturgul român cu cele mai multe texte jucate la ora actuală, s-ar putea să fie "radiografia exactă" (nu pot să nu savurez clişeul) a generaţiei tinere privite cu o ironie de proporţii rabelaisiene. Imaginarul ei se compune, pentru Peca, din cele mai stupide reclame, cele pe care toţi copiii de şcoală le ştiu pe dinafară şi le recită prin autobuze. Ca de exemplu la bureţii CLEAN pentru pete uriaşe de spermă, în cazul în care aveţi ca animal de casă un elefant. Apoi din râsete preînregistrate, din mult, mult porno şi din mistica sniff-urilor (respectiv arta omuciderii filmate în direct). Din faptul divers aglomerat la programele de Ştiri, care îţi iau în stăpânire viaţa şi timpul de analiză şi îţi înmoaie, pe nesimţite, reperele. Ce repere, când lumea pe care o îngurgitezi zi de zi, în pastile TV, se compune din pasiunea senatorilor pentru raţe, arta de a face baloane de gumă, asasinatele la cangurii transportaţi de la o grădină zoologică la alta sau fotbalul cu capete de septuagenari jucat în staţia de metrou?
O dilatare gigantică operează Peca Ştefan în lumea în care irelevantul a devenit Dumnezeul nostru, iar cool şi trendy au înlocuit cele mai intime resorturi ale fiinţei, discernământul, ca şi tentaţia oricărui demers cognitiv. În lumea oficialilor, a instituţionalizaţilor - o înţepeneală de proporţii ("Te schimbi nefăcând nimic, te transformi în tatăl tău, începi să te comporţi ca un boşorog."), iar în lumea cvasi-revoltaţilor - şuvoaie de evenimente trendy, prilej de socializare, fun cu linguriţa. Orice, în afară de gândire, contemplare, întoarcere către sine. Ce cuvinte old-fashioned în comparaţie cu un festival al artelor underground în care se oferă o şansă tuturor "celor care vor să devină campionii artei de a scuipa într-un bidon de lapte de la o înălţime de aproximativ 6,8 metri" sau celor ce vor să joace fotbal "cu bucăţi din corpurile moarte ale celebrităţilor preferate"!
În lumea descrisă de Peca reperele etice (alte concepte demodate şi scârboase!) sunt trasate de desene animate vulgare, violente, inoculând mitologii ridicole în publicul de toate vârstele. În urma deciziilor personale stupide, fiecare devine salvatorul planetei prin recursul la atrocităţi nelimitate. Aşa arată proiectul începutului de mileniu surprins de cel mai talentat tânăr dramaturg român, Peca Ştefan. Cuvintele sale au forţă, replicile au ritm, discursul, mustind de un argou ireproductibil, te absoarbe. Chiar dacă e mult în afara genului de texte care să producă plăcere. Chiar dacă structura pare stufoasă şi alambicată. Chiar dacă pe mulţi dintre noi nu ne interesează deloc cum stă treaba cu desenele animate. Dar Peca vorbeşte, în termenii străzii, despre oroarea care constituie viaţa noastră de zi cu zi, literalmente înglodată în media. Unui asemenea text, îi lipsesc, inevitabil, eleganţa, coerenţa şi unitatea pieselor lui Shakespeare, Moliere, Cehov. Ce are în schimb este imensa aderenţă la lumea de azi.
În plus, o ironie şi o autoironie gigantice din care regizoarea Carmen Lidia Vidu (cu un mod absolut singular de a face teatru în peisajul nostru danubiano-pontic demodat stilistic) reuşeşte cele mai suculente secvenţe ale spectacolului. Tânăra femeie cu mintea în ceţuri, compusă admirabil de Antoaneta Cojocaru, îşi alege stilul de viaţă din posturi preluate de la starurile TV. Cu creierul îmbibat de clişee, în ipostaza sa televizată, personajul Antoanetei Cojocaru e irezistibil în reproducerea gradelor de stupiditate infinită. În altă scenă savuroasă, regizoarea Carmen Lidia Vidu urmăreşte ipostazele auto-referenţiale ale lui Peca. Dramaturgul, invitat de unul dintre personaje la o emisiune underground, e interpretat de Iulian Postelnicu excelent, în toate nuanţele anesteziei şi ale buimăcelii cool. Năucit de iarbă şi bere, artistul la tinereţe se bucură de o popularitate năvalnică în cercuri mici, dar mândre. Evident, popularitate monitorizată cu lăcomie de presă.
Hotărât, realităţile surprinse de Peca şi, pe urmele lui, de Vidu, nu fac parte din esenţele pure ale teatrului. Dar uitaţi-vă numai la o singură imagine din spectacol. Oricare. Mixajul de tehnici pe care îl propune şi îl lucrează regizoarea atât de atent (video Ioan Cocan, scenografie Mihai Păcurar), migala cu care concepe spaţiul compozit, numeroasele (poate prea numeroase) secvenţe filmate care se insinuează în realitatea scenică devenită astfel mai puţin pregnantă fac tabloul unui teatru (?!) cum nu se mai vede niciunde în România. Lumea desenelor animate (cu Bogdan Dumitrescu vesel teleghidat de violenţă) invadează scena, montajul TV dă la o parte "sfânta trăire de pe scenă".
În aglomeraţia de ironie şi tehnici video, cu emoţionalele cum rămâne? Aici s-ar zice că e stratul de continuitate a teatrului. Emoţia rămâne neschimbată, după cum se vede în pasiunea tânărului Steve, trăită cu gravitate şi interpretată sensibil de Marius Manole.
Cum doriţi: I Hate Helen nu e teatru! Dar e sigur ceva care anunţă forma de artă a următoarelor decenii. Aşa că daţi puţin cu nasul pe acolo!