O replică din piesa lui Matei Vişniec 3 nopţi cu Madox se poate de minune aplica spectacolului de la Casandra, cu studenţi sau absolvenţi de dată recentă: "Dar nu contează, a fost frumos..." Nu contează cine a cîştigat, jocul a fost frumos. Cam întotdeauna cîştigă altcineva în acest război cu cenuşiul, rutina, afacerea, manipularea, pe care tinerii de la Casandra îl poartă zi de zi, exact pînă în clipa cînd un teatru, aşa zicînd profesionist, îi înghite. Unii se întorc, peste ani, la UNATC, pentru că n-au jucat, pentru că nu s-a uitat nimeni la ei. Este cazul încă tînărului regizor al spectacolului cu piesa lui Matei Vişniec, Răzvan Popa, actor la Naţionalul bucureştean de vreo şase ani, care, nejucînd, a ales clasa de regie a maestrului Valeriu Moisescu pentru a căuta o altă uşă de intrare în lumea teatrului. Proiectul său viitor: o altă piesă de Matei Vişniec, foarte actuală pentru noi, cei din Est, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali. Aşteaptă un teatru să i-l adjudece. Dar la spectacolele de la Casandra directorii de teatre nu prea vin - ar avea ce vedea şi ce alege pentru stagiunile viitoare, studenţi, regizori, scenografi cu mintea nepoluată încă de "relaţii" şi de alte "considerente" exterioare artei teatrului, oricărei arte în fond.
Spectacolul cu piesa 3 nopţi cu Madox a fost o revelaţie pentru spectatorul dispus să facă şi el abstracţie de "considerentele" de mai sus. El a avut o creştere firească spre final, beneficiind şi de un text de o mare fantezie şi bogăţie de sugestii: cinci personaje dintr-un orăşel de la marginea mării îşi petrec ultimele trei nopţi cu cîte un ins ciudat, venit de aiurea, şi relatîndu-şi unul altuia faptul îşi dau seama că e acelaşi personaj, care are darul ubicuităţii. Una peste alta, el, Madox, cel venit de nu se ştie unde şi care va pleca nu se ştie unde, le înfrumuseţează viaţa, le aduce o rază de altceva, astfel încît atunci cînd află că el trebuie să plece, dar nu unde i-a promis singurei femei din combinaţie, se hotărăsc să-l ucidă. Există în acest moment o scenă de o mare poezie, deloc forţată. Ajunşi la uşa camerei unde se află Madox, aud voci şi, ciulind urechile, şi le recunosc pe ale lor. Prin gaura cheii se vede: Madox e acolo cu ei toţi. Şi ei sunt şi afară... Acest Godot ciudat, care e şi nu e Godot, îi aduce deci şi pe cei cu care vine în contact în starea lui. Cele cinci personaje ale piesei sunt interpretate cu dăruire şi subtilitate, Virgil Aioanei (Bruno, barmanul), Cătălin Stanciu (Grubi), Toma Dănilă (Sezar), Ioana Calotă (Clara) sunt elevi ai lui Ion Cojar, cel din urmă, Adrian Anghel, al lui Mircea Albulescu. Scenografia îi aparţine arhitectului Mihnea Mihăilescu. Spectacolul e antrenant şi dă măsura unor talente reale, pe care aş spera să le întîlnesc şi pe scenele altor teatre, dacă n-aş şti cam ce se petrece după ieşirea din UNATC cu foarte mulţi dintre aceşti tineri luminoşi, talentaţi, lipsiţi de apărare împotriva unei maşinării de distrus idealurile şi cinstea, care e chiar lumea noastră. Fiecare îşi lucrează cu atenţie şi migală rolul, ca un adevărat profesionist, dar se mai adaugă şi o plăcere de a juca pe care, de obicei, o mai păstrează, peste ani, numai marii actori. Ceilalţi devin funcţionari ai scenei. Regizorul Răzvan Popa a văzut şi plastic spectacolul, grupurile adunîndu-se şi risipindu-se, de fapt grupul, dar în mai multe configuraţii, după o ştiinţă secretă, pînă la regruparea revelaţiei finale, pe scările ce duc din barul-spaţiu al acţiunii spre camera unde a locuit cîteva zile Godot-ul locului, Madox. Tinereţea autorului s-a întîlnit cu alte tinereţi, artistice cu toatele, concurînd la realizarea unui spectacol demn de a fi văzut şi revăzut. Prezent la premieră, autorul părea încîntat şi a discutat îndelung, după spectacol, cu tinerii interpreţi.
De revenit, de a fi atenţi la Studioul Casandra, unde s-au mai desfăşurat evenimente artistice importante şi altădată, şi unde criticii ar avea şi ei descoperiri de făcut.