Pentru copii?
Oare?
Posterul spectacolului este foarte discret:
Regizoarea, Cristina Giurgea, merge cu paşi lini, dar apăsaţi, spre ceea ce este numit "teatru pentru copii".
Pentru că sâmbăta dimineaţa îmi place să fiu copil m-am aşezat cuminte pe un scaun, unul dintre cele circa 50 de locuri ale sălii.
Furtuna lui William Shakespeare este dintre piesele pe care mi le ţin în suflet şi în minte; povestea, personajele, locul unde se desfăşoară, o insulă, şi vorbele mă încântă, mă poartă către lumea aceea frumoasă în care iubirea, ştiinţa şi înţelepciunea înving răul, ura, ignoranţa şi prostia.
Cristina Giurgea adaptează Furtuna după Charles şi Mary Lamb şi ale lor Tales from Shakespeare (tradusă în limba română cu titlul Povestiri după Shakespeare). Această carte Tales from Shakespeare apare în anul 1807 şi e scrisă pentru copii de fraţii Charles şi Mary Lamb , unul scriind "tragediile", iar celălalt "comediile". Cartea are o ţintă puternic educativă, deoarece îşi propune să facă accesibile piesele de teatru ale Marelui Will.
Proiectul a pornit în 1805, când Mary Jane Godwin, o editoare de carte, o abordează pe Mary Lamb cu ideea adaptării pieselor lui Shakespeare în poveşti pentru copii. Mary Lamb acceptă şi-l va convinge şi pe Charles să se implice; filtrând povestea fiecărei piese aşa fel încât să devină pe înţelesul copiilor, în special al fetelor care în acea perioadă nu aveau acces la cărţi.
Furtuna lui Shakespeare scrisă între 1610 şi 1611, probabil, este una dintre cele mai fascinante poveşti şi aduce în scenă disputa dintre "vrăjitorul" bun - Prospero -, sprijinit de ajutorul său Ariel, şi Caliban, monstrul distrugător al inteligenţei umane, între iubirea curată şi iubirea mânjită.
Fost Duce de Milano, cu tronul uzurpat de fratele său, Prospero naufragiază pe o insulă împreună cu fiica sa. Este o insulă mică, o insulă-laborator,. Aici va clădi o lume a lui şi a fiicei sale pentru a putea trăi izolaţi de lume, fugind de intrigi, titluri şi bogăţii. Prospero îşi şi va creşte fiica departe de toate tentaţiile vieţii lumeşti. Va învăţa din cărţi multe vrăjitorii şi îl va stăpâni pe Ariel, eliberându-l din vraja făcută de Sycorax (mama lui Caliban) care îl îlănţuise într-un trunchi de copac. Prin mintea, cărţile şi ştiinţa sa se va impune în faţa lui Caliban, un "analfabet" care se simte dominat şi doreşte moartea lui Prospero şi a Mirandei.
Viaţa lor în afara lumii îşi are ritmul său până în ziua în care Prospero stârneşte furtuna care va provoca naufragiul corabiei fratelui său şi îl va aduce la ţărm pe Fernando, cel care aduce cu el iubirea către Miranda. Miranda, frumoasa fiică a lui Prospero, este căutătoarea, care prin misterele vrăjitor tatălui ei, va găsi şi va înţelege iubirea. Finalul, după un labirint de intrigi, va fi cu împăcare între fraţi şi cu nunta Mirandei cu Fernando.
Iar toată această poveste, cu toate intrigile şi răsturnările de situaţii, este scrisă de Charles Lamb în tonalităţi de joc de copii.
Cristina Giurgea, folosind un spaţiu cât un loc de joacă din camera unor copii, ne sugerează, pe un covor albastru ca un cer de vară, insula, lumea savantului Prospero: cărţi, o maşină de scris, o ramă veche de tablou, care se va transforma foarte ingenios şi amuzant într-o fereastră către o lume (ce-ţi pasă ce lume!) către care Ariel şi Miranda vor privi să înţeleagă, malurile de nisip ale insulei, bărcuţe din hârtie, scoici, o tablă de şah cu piesele de joc pe ea, sticle goale, o frânghie sau odgon (?) ca o urmă a naufragiului, şi iarăşi cărţi, teancuri de cărţi legate ca pentru o altă călătorie. Regizoarea, care îşi încearcă puterile în această zonă atât de dificilă, teatrul pentru copii, şi ştim că de cele mai multe ori copii sunt "judecători" foarte duri, reuşeşte pe un "petec" de scenă să ne ducă timp de o oră şi puţin spre cerul senin al copilăriei, deşi ne pune în faţa unui joc de copii (copii mari) cam complicat.
E o poveste în al cărui joc intră deopotrivă spectatorii copii sau maturi, şi care, pe noi, maturii, ne întoarce în timpul copilăriei. În Furtuna Cristinei Giurgea nu există buni şi răi, există copii liniştiţi şi copii zvăpăiaţi care ne spun cu vorbe uşoare povestea lor; ea creionează o lume care trăieşte pe o insulă albastră în mijlocul apelor albastre înecată în cerul albastru; albastru semn de senin, de lumină.
Actorii: Theo Costache se joacă de-a Prospero şi Ferdinand, un băieţel studios, poate premiant, puţin nedumerit în faţa propriei lumi şi care pare îndrăgostit de Miranda atât cât trebuie;
Iulia Neacşu îl joacă pe Ariel, şi cumva ţine odgonul care-i leagă pe toţi de insula plină de jucării şi între ei, e un pol al spectacolului;
Elisabeta Râmboi este Miranda, Sycorax şi Caliban; fără pretenţii de divă, o prezenţă cameleonică, cu o energie importantă pe mică insulă şi ea parcă bântuită nu numai de iubire, ci şi de minunile vrăjitoreşti.
Sala Teatrului Nou cu scaunele aşezate pe gradene, model arenă, deşi mică, pare un loc mare, în care noi spectatorii ne simţim acasă printre jucării. Şi de foarte multe ori lângă râsetele copiilor se aud şi ha-ha-uri de oameni mari.
Cred că aceste spectacole pentru copii, şi nu numai pentru copii, construite pe scheletul unor piese renumite, au un rol important educativ-cultural, folosindu-se de mijloace simple să deschidă porţile către un cunoscut necunoscut.
TEATRUL NOU e un teatru mic, şi deşi sunt multe teatre de acest fel, încearcă, intrând în rândul scenelor bucureştene alternative, cu mult curaj să aducă un semnal de "nou": TEATRUL PENTRU COPII.
