De fapt, traducerea corectă ar trebui să fie "Visul unei nopţi de solstiţiu de vară". "Midsummer", acesta e cuvântul folosit de Shakespeare în titlul piesei din 1596. Greu de spus dacă, inspirat de această mică observaţie lingvistică, Peter Kerek a ales miezul de iunie 2019 pentru lansarea, la Green Hours, a traducerii, adaptării şi montării sale, profund personale, a faimosului text. Cert e că premiera noului Visul unei nopţi de vară bucureştean s-a întâmplat în proximitatea solstiţiului 2019, în plină expansiune a temperaturilor şi deplină cronicizare a ploilor ce au transformat, mai nou, clima mioritică într-una tropicală umedă. Cu accent pe umedă.
În subpământul de la Green, e cald. Două ventilatoare, plasate strategic la capetele lungului spaţiu de joc, mişcă un pic aerul. Va fi suficient? Pe net scrie că spectacolul durează 100 de minute.
Cei patru actori sunt deja acolo, tolăniţi în spaţiul de joc imaginat de Iuliana Vîlsan: un covor alb ce duce cu gândul la dansul contemporan. De o parte, Alina Rotaru şi Irina Antonie. De cealaltă, George Rotaru şi Nicholas Caţianis Jr. Publicul se aşază de-a lungul covorului şi într-unul din capete, închipuind o potcoavă în jurul scenei. Câteva mici pregătiri şi, gata, începe.
Intuiţia iniţială e corectă. Visul lui Kerek e un melanj de teatru şi dans. Deşi se rosteşte mult, dinamica gesturilor rămâne mai pregnant pe retină. Rotirea braţelor, flexia gambelor, mângâierea chipurilor, îmbrăţişarea torsurilor, sărutul buzelor.
Sexualitatea, carnalitatea, eroticul, neprihănirea primelor atingeri, toate sunt de găsit în apropierile dintre cei patru actori, două fete şi doi băieţi, interpretând multe fete şi mulţi băieţi, uneori fetele pe fete şi băieţii pe băieţi, alteori fetele pe băieţi şi băieţii pe fete şi, din nou, de la capăt.
Echivocul preferinţelor sexuale (fie ele hetero, homo, fără de gen, dincolo de gen), una dintre temele de forţă ale lui Shakespeare (de găsit în măcar jumătate dintre piesele lui, cu precădere în comediile-fantezii), e excelent adus pe scena Green-ului prin efortul, talentul şi curajul echipei Visului.
Echivocul, neclaritatea, abrogarea graniţelor, a clasificărilor, a tuşelor ego-ului nu se limitează însă la erotic. Actorii preiau, iau, reiau personajele cu o viteză aiuritoare. Uneori, şi le pasează de la unul la altul. Când să te dumireşti cine e cine, hop, rolurile se schimbă. Când să prinzi firul unei poveşti, hop, spectacolul sare la alta. Şi tot aşa.
E ceva cinematografic în abordarea asta ultra-dinamică a lui Kerek. La filmele din Noul Val românesc ori la cele din stilistica noului realism ce prinde din ce în ce mai tare contur pe ecranele lumii, dai vina pe bâţâiala camerei pentru vagul vertij care te cuprinde şi pentru frustrarea de a nu prinde fiecare vorbă, de a nu reţine fiecare gest, de a nu avea răgazul de a interioriza, de a medita. Napszállta / Sunset al lui László Nemeş şi El Reino / The Realm / Jocuri de putere al lui Rodrigo Sorogoyen sunt două exemple la îndemână, recent proiectate pe ecranele bucureştene.
La Green, de-a lungul celor 100 de minute evocate mai sus, senzaţia de "scăpat printre degete" e recurentă. Deşi aşezarea faţă de spaţiul de joc îţi permite realizarea propriului montaj, tot ai mereu senzaţia că-ţi scapă ceva ce te-ar putea interesa.
Ai tendinţa să pui totul în cârca lumii ăsteia în care se trăieşte, iubeşte, face teatru pe repede înainte, doar că, după spectacol, la berea artizanală de vizavi, realizezi că, de fapt, ai ales cârca greşită. Totul, echivocul, confuzia, viteza, sunt chiar de la Shakespeare citire. Toate sunt de găsit în vorbele scrise acum vreo 400+ de ani.
Nu, n-o să urmeze clasic-prăfuita concluzie conform căreia "nimic nu e nou pe lume". Prospeţimea şi vitalitatea aducerii pe scenă a vechiului-nou sunt cât se poate de contemporane. Receptarea jocului de-a graniţele şi identitatea propriei personalităţi sunt de aici, de acum, din vara umed-fierbinte a acestor agitate timpuri. Că toate acestea se pliază pe gândul unui anume domn trăitor acum multă vreme e, pesemne, doar o minunat-misterioasă consecinţă a manifestării a ceva ce n-ar trebui să ne sfiim să numim geniu.