Ali Vatansever mixează atent tensiunile sociale şi economice majore din Turcia contemporană în trama narativă a personajelor sale. Strivite de lipsa de perspective şi de propriile inadecvări, personajele lui Ali coboară din disperarea neo-realismului italian. Kamil, de exemplu, este într-un cerc vicios, fără ieşire, precum protagonistul din Ladri di biciclette / Hoţi de biciclete. Aşa cum tatăl sărac din filmul lui Vittorio de Sica îşi caută disperat bicicleta pentru a-şi asigura locul de muncă, şansa sa la demnitate şi a familiei sale la supravieţuire, Kamil încearcă disperat să obţină bani pentru un curs de excavatorist. La fel, unica ieşire din sărăcie pare să depindă de obţinerea anterioară a unei mici bogăţii imposibil de atins.
Iar şantierul din apropiere marchează o prezenţă constantă în viaţa şi urechile lui Kamil. Un fel de ceasornic care lucrează fără încetare, care navighează între vizibil şi auzit, între sticlă şi noroi. El ameninţă proprietatea locuitorilor cartierului şi este urât pentru asta, dar, în acelaşi timp, este singurul angajator din zonă care oferă un salariu decent şi stabil.
Kamil pare, într-o primă instanţă, un sfânt. El aplanează conflicte între colegi (şi este pedepsit pentru asta) sau ajută din pur altruism. În spaţiul său intim, doreşte să aibă o legătură organică cu solul casei sale părinteşti: păstrează, cu încăpăţânare, o grădină de legume în mijlocul unui cartier condamnat şi dominat de betoane. Gesturile sale au o naivitate care frizează transcendenţa: cu puţinii bani disponibili cumpără un radio pe tranzistori. Nu pentru muzică de distracţie, şi nu pentru ştiri. Radioul are un scop mistic şi pragmatic în acelaşi timp: ascultând Coranul, plantele vor creşte mai viguroase. Iar informaţia asta nu poate să fie decât adevărată: a fost auzită la televizor!
În rest, confruntarea cu viaţa reală este nemiloasă. Kamil nu suferă o dramă, nu intră într-o tragedie de proporţii, ci pur şi simplu ajunge să fie măcinat de consecinţele şomajului şi ale lipsei sale de voinţă. Ar fi fost ideal însă dacă presiunea şi transformarea internă a lui Kamil ar fi fost mai mult dezvoltate de scenariul lui Vatansever. Deciziile sale esenţiale par puţin forţate, neaşteptate, chiar forţând spectatorul să se întrebe dacă nu cumva a pierdut vreun amănunt revelator.
Kalim este definit, printre altele, şi de soţia sa, Remziye (Saadet Aksoy), care îl domină pasiv. Presiunea soţiei nu este manifestată prin porunci sau vorbe răstite, ci prin tăceri bine alese, prin vorbe care apasă, silenţios, dar lung şi eficient, butoanele sufleteşti ale lui Kamil. Însă principala diferenţă între cei doi soţi este determinarea pe care o manifestă Remziye, pe de o parte, şi ezitarea soţului său, pe de altă parte.
Kamil şi soţia sa despart filmul în două părţi, ambele distinct marcate de sound design-ul lui Alexandru Dumitru (6,9 pe scara Richter, Povestea unui pierde-vară). Prima, dominată de Kamil, este zgomotoasă, plină de dialoguri conştiente social. Căutarea unei scăpări, identificarea unei soluţii determină o agitaţie permanentă, o nelinişte cinematografică. Kamil încearcă să înţeleagă mediul social neprietenos în care trăieşte tocmai pentru a ieşi din izolare şi a intra într-un univers al prosperităţii care îi este refuzat. La un moment, într-un avânt de moment, el forţează o spărtură în gardul înalt şi opac al şantierului şi se duce ţintă pentru a se angaja. Gardul indică, simbolic, hotarul dintre afară (izgonit din social, fără venit) şi înăuntru (participant activ şi acţionar primitor de dividende la boomul economic).
A doua parte, dominată de Remzyie, este mai tăcută. Echipa condusă de Vatansever apăsă clape mai grave ale repertoriului cinematografic: cadre mai lungi, o coloană sonoră care izolează fonic personajul, interesat de fricile şi tumultul său interior mai degrabă decât de descifrarea şi racordarea adaptativă la zgomotele lumii.
Imaginea semnată de Tudor Vladimir Panduru (Bacalaureat) orchestrează culorile în griuri şi atenuează atent contrastele pentru a rezona cu lipsa de speranţă a personajelor. Există şi mici excepţii. Uneori, tonurile telurice ale şantierului contrastează cu galbenul puternic al excavatoarelor. Iar luminile nocturne sunt şi ele puternice, dând pe de o parte, senzaţia de siguranţă a urbanului civilizat, dar, pe de altă parte, anulând visarea care ar putea să ofere o evadare binevenită în apăsarea resimţită de familiile sărace.
Saf este impresionant fără a fi melodramatic. Vatansever prezintă o dramă verosimilă, care încorporează probleme economice specifice Turciei actuale într-o poveste universală a frustrării şi alienării. El ţine spectatorii lipiţi de personajele sale bine creionate - nici îngeri, nici demoni, în permanenţă pe muchia de cuţit care desparte binele de rău. Iar imaginea şi sunetul contribuie judicios şi plăcut la construcţia personajelor, fără stridenţe sau încăpăţânări expresive, ci conlucrând harnic la povestea unui biet naiv, care nu ştie încotro s-o apuce. Medităm, astfel, asupra unui cuvânt turc pe cât de intraductibil şi bogat în sensuri, pe atât de bine ilustrat cinematografic de Ali Vatansever: Saf.