R.O.G.V.A.I.V. şi teatrul pentru copii sub trei ani

Scriu acest articol în calitate de mamă al cărei pui se transformă din ce în ce mai tare în om pe zi ce trece şi îmi semnalează din ce în ce mai mult că are nevoie să fie expus la o sumedenie de lucruri, unele la care deja m-am gândit, unele pe care le-am planificat în timp, altele care vin spontan şi le fac loc în cursul firesc al zilei şi altele care nici măcar nu mi-au trecut prin cap. Se întâmplă de multe ori să simt că nu ţin pasul cu nevoia asta care creşte în fiecare zi ca un bulgăre de zăpadă înainte să apuc eu să contribui la dezvoltarea lui. Cu atât mai mult cu cât am un backround teatral, uneori mă întreb de ce mi se opreşte mintea în loc şi nu mai sunt în stare să inventez nimic sau, mai rău, de ce n-am fost atentă, de ce nu am observat că a avut deschidere spre un anumit lucru şi eu am trecut pur şi simplu peste el, am anulat momentul.

Unul dintre lucrurile pe care le iubesc la teatru este felul în care te învaţă să relaţionezi cu momentul. E şi unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la copilul meu. Aşa că din momentul în care am început să mă gândesc conştient la lucrurile pe care mi le doresc pentru el, m-am întrebat când o să pot să le înscenez în sfârşit întâlnirea asta într-un fel în care să aibă sens.

Sigur că nu îl voi duce (încă!) la un spectacol care nu a fost creat special pentru copii. Nu că n-ar fi posibil, dar s-ar putea ca tipul de convenţie pe care îl pretinde un astfel de spectacol să se lovească într-un mod foarte absurd de tipurile de convenţie în care trăieşte şi pe care le înţelege copilul meu (mă refer aici strict la copii foarte mici, de la un an la trei). Sigur că ne jucăm pe-acasă de-a tot felul de creaturi, punem măgari pe mână şi ragem în fel şi chip, ne prefacem că ne batem, ne prefacem că ne doare şi ne prefacem că ne revenim. Teatrul începe de la cucu-bau şi continuă la nesfârşit. Dar acasă e un altfel de convenţie.

Să intri într-o clădire unde aşteaptă deja alţi copii şi alţi părinţi, să fii invitat într-o sală în care fiecare se aşază pe un loc al lui, să se stingă o lumină, să se facă linişte, ca apoi să se aprindă o altă lumină, altundeva decât pe noi, e deja o altă convenţie, una care vine şi cu un tip de îndatoriri, nimic prea complicat, dar printre ele se numără şi "a sta cuminte" şi a fi părtaş cu ceilalţi la ceea ce se desfăşoară în faţa ta. Sigur, "a sta cuminte" are foarte multe interpretări, dar cea mai cunoscută dintre ele, aceea asociată cu statul în bancă cu mâinile la spate nu e cea de care avem nevoie aici, pentru că un teatru creat pentru copii este, mai ales, creat cu conştiinţa faptului că acest tip de cuminţenie este ceva ce copiii încă nu pot oferi. Şi asta e foarte bine. Nu avem nevoie de încă o convenţie care să ne ceară să fim rigizi, altfel s-a dus naibii toată explorarea şi toată setea de a primi vreo informaţie.

Să trecem la R.O.G.V.A.I.V., unde apropo de cuminţenie, am stat trăsnită uitându-mă la o sală de copii sub doi ani cât de atenţi pot fi şi cât de uşor înţeleg, fără să li se spună, că sunt într-un loc care le cere un altfel de comportament. Am aşteptat mult să vină rândul acestui spectacol, ştiind că se pretează şi la vârsta copilului meu şi necunoscând în Cluj altul de acest gen. Aşa că ne-am dus. Şi bine-am făcut.

Primul motiv pentru care m-a bucurat spectacolul a fost tema aleasă. În toată marea asta separată de roz şi albastru, orice reminder că există mai mult de două culori pe lume e binevenit. Apropo de asta, Harababura Roz-Albastră e un alt spectacol din repertoriul MiniReactor care merită văzut.

Să ne întoarcem la R.O.G.V.A.I.V.: are o poveste concretă, are replici, personaje şi tot felul de nuanţe ale unor comportamente prezente în mod constant în viaţa noastră: atracţia dintre doi oameni, invidia, plictiseala, entuziasmul unei idei noi etc., lucruri care poate că vor fi foarte vag sau deloc asimilate de către perimetrul de vârstă de care vorbim (unu-trei) şi se adresează mai mult copiilor mai mari. Dar!


R.O.G.V.A.I.V. are şi culori, ele vin ca însuşire a unor obiecte care apar şi dispar, sunt manevrate şi manipulate de personaje a căror caracteristică principală este ludicul. Şi ştim cu toţii pentru cine mai este ludicul cel mai important lucru din lume, de la trezire până la împotrivirea hotărâtă de a merge la culcare.

R.O.G.V.A.I.V. are muzică, o melodie care începe cu un cuvânt şi se lungeşte pe măsură ce mai descoperim câte o culoare, dar întotdeauna începe din nou şi din nou de la acel prim cuvânt şi se repetă la nesfârşit, fiind lesne de reţinut şi uşor de reprodus de către cei mai mari. Iar cei mai mici vor fi prinşi în joc şi poate că vor avea chiar şi ei încercările lor. La mulţi copii reproducerea frazei muzicale vine mult înaintea vorbitului şi cu atât mai mult dacă se face împreună cu alţii, e un motiv de încântare.


R.O.G.V.A.I.V. are lumini care sunt ele însele un personaj important în poveste. Îmi amintesc cât de fascinată eram citind despre felul în care bebeluşul reacţionează la lumină încă din burta mamei după ce trece de o anumită perioadă de dezvoltare. Multe dintre jocurile noastre de acasă implică lumină, mai ales cele de după înserare şi sunt printre cele mai de succes. Am vorbit deja la începutul acestui articol de rolul luminii care anunţă un tip de convenţie. Dar când vine şi în completarea jocului şi a poveştii este cu atât mai fascinantă.

R.O.G.V.A.I.V. are multe alte lucruri pe care unii dintre noi poate nici nu le percep. Nu m-a interesat psihologia infantilă şi nici nu am vrut să ştiu la fiecare pas în ce etapă de dezvoltare cognitivă se află copilul meu. Am preferat să observ. Şi de foarte multe ori am fost şi sunt în continuare mirată şi vrăjită de felul în care îşi fac loc în capul lor lucrurile pe care noi nu le vedem. Sau de toate posibilităţile pe care le au lucrurile pe care le vedem şi care nouă ne scapă. Şi cred foarte tare că teatrul pentru orice vârstă este un loc în care toate lucrurile astea pot să ia avânt să se transforme, iar pentru ei cu atât mai mult, de vreme ce încă sunt expuşi unui număr minor de filtre care să le influenţeze propria realitate, sau, cum mi-a spus o doamnă în autobuz, "cât încă sunt cruduţi". Sună a ceva de încercat, nu?

Doar că, vorbind la modul cel mai realist, oferta de evenimente de acest fel în Cluj şi în ţară este săracă spre inexistentă. Se face teatru pentru copii, dar foarte puţine se pretează la vârste atât de mici. Nu există o paletă entuziasmantă de evenimente din care să decizi la care vrei să îţi expui copilul. Şi mă gândesc tot mai des care e rolul meu ca părinte în sensul ăsta. Mă gândesc în primul rând că ar trebui să îmi exprim mult mai clar nevoia asta şi să mă angajez în procesul ăsta ca participant activ.

Tot în sensul ăsta mă gândesc şi ce e de făcut în contextul actual în care celor care aleg să facă lucrul ăsta li se pun beţe în roate, tăindu-li-se nişte fonduri absolut vitale. Reprezentaţia aceasta face parte din proiectul #MiniREACTOR. Dramaturgie contemporană pentru copii implementat de Asociaţia MiniREACTOR şi co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi Primăria şi Consiliul Local Cluj-Napoca, primele două menţionate numărându-se printre instituţiile care au mult de suferit din pricina ultimelor schimbări la care este supus mediul cultural. Alături de ele sunt multe altele, iar dacă până acum mi-am asumat consecinţele acestor schimbări ca artist, acum încep să le conştientizez şi ca părinte.

R.O.G.V.A.I.V.
de: Delia Gavliţchi
cu: Cătălin Filip, Carina Bunea şi Oana Mardare
O coproducţie MiniReactor şi Compania Improwise
Spectacol prezentat în cadrul proiectului #MiniREACTOR. Dramaturgie contemporană pentru copii la Reactor Cluj, proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi Primăria şi Consiliul Local Cluj-Napoca.