Încercând să depăşească şi să provoace tocmai acest antropocentrism atât de venerabil, atât de împletit cu modul nostru de a gândi şi acţiona, Ali Abbasi îşi pune personajele să înfulece, pofticios, ... insecte. O "hrană a viitorului" de care mileniile de educaţie culinară biblică ne-au învăţat să ne ferim îngreţoşaţi.
Apăsând, alternativ, pedale ale dezgustului şi frumuseţii, regizorul iraniano-danez creează o (anti-)fantezie care nu te poate lăsa indiferent. El împleteşte o poveste de dragoste şi de descoperire a sinelui cu evocarea realistă a trolilor coborâţi direct din folclorul scandinav, într-o estetică a urâtului impresionantă prin execuţie tehnică.
Tina (Eva Melander) este un ofiţer vamal neobişnuit. Trăsăturile sale fizice sunt respingătoare, şi ea ştie asta. Din această cauză, se ţine departe de orice atingere. Dar mirosul său, extrem de dezvoltat, este mană cerească pentru aplicarea legii: cu ajutorul acestuia sunt descoperiţi infractori acolo unde colegii săi nu văd decât cetăţeni onorabili. Poate puţin cam grăbiţi, e drept...
Capacităţile sale olfactive îi conferă o aură paranormală, care explorează şi revizuieşte percepţia încetăţenită asupra societăţii scandinave. Renumită pentru ordinea şi bunăstarea sa, un model pentru lumea întreagă atunci când sunt invocate politici publice sau atunci când dorim să vizualizăm "raiul pe pământ", Scandinavia este revizuită drept un univers al instinctelor atavice, al murdăriilor violente şi traumatizante. Promisiunea filmului pentru un thriller poliţist în genul trilogiei Millenium a lui Stieg Larsson este astfel amorsată, căci, printre altele, Tina contribuie activ la destructurarea unei reţele criminale.
Însă, centrul de greutate al filmului se concentrează în complexitatea procesului de descoperire de sine în care e angajată Tina. În pofida funcţionării sale ca rotiţă conştiincioasă a societăţii, ea se linişteşte doar în relaţia profundă cu sălbăticia întunecată şi fascinantă a Suediei. Copacii întunecaţi îi foşnesc la ureche şoapte liniştitoare într-un grai ascuns, muşchiul pădurii reprezintă pielea unui amant imaginar, atins şi mângâiat cu voluptate. Sălbăticiunile, la rândul lor, sunt prietene bune, cu care desfăşoară, în tăcere şi pe îndelete, taclale pline de sens. Mai apropiate par o vulpiţă şi un elan, dar bănuim că cercul său social este mai larg.
Atunci când Tina îl cunoaşte pe Vore (Eero Milonoff), thrillerul poliţist se dezvoltă într-un film de dragoste. Personaj misterios, opac chiar şi la mirosul dezvoltat al Tinei, Vore arată dubios de asemănător. Atracţia dintre cei doi devine evidentă, iar idila capătă valenţe magice. Afişând, diform, dar impresionant, zâmbetul unui profesor îngăduitor faţă de naivităţile elevului, dar şi încurajator faţă de nevoia acestuia de cunoaştere, Vore o iniţiază pe Tina în realităţile unui univers ieşit din mitologia nordică şi îi dezvăluie adevăruri despre sine pe care toţi i le-au ascuns sistematic. Şi care au făcut-o să sufere imens!
Apogeul iubirii lor prilejuieşte o scenă de o frumuseţe aparte şi singulară. Luminată şi încurajată de Vore, Tina se deschide către posibilităţile de fericire şi împlinire pe care nou-aflatul adevăr i le deschide. Apa rece a heleşteului, ploaia abundentă, masa vegetală, întunecată şi protectoare, care îi înconjoară, compun un peisaj de vis. În lumina zgârcită a soarelui septentrional, Tina fuge entuziasmată prin pădurea de mesteceni surprinsă printr-un travling superb. O imagine improbabilă a fericirii de a fi descoperit cine este cu adevărat şi, mai ales, de a fi acceptat, recunoscătoare, diferenţa. Apreciem aici mâna sigură cu care Abbasi îmbracă (folosind imagini şi o muzică bine alese) chipurile şi trupurile diforme ale protagoniştilor într-o secvenţă romantică paradoxală şi înduioşătoare.
Machiajul protetic al Tinei şi al lui Vore joacă un rol esenţial în menţinerea acestei tensiuni. Pe de o parte, mişcările personajelor sunt umane, ochii trădează inteligenţă şi, pe alocuri, chiar empatie. Uniformele sau hainele civile, maşinile sau ferry-boat-urile exprimă clar domnia omului. Pe de altă parte, trăsăturile feţelor tumefiate, neanderthaliene şi atavice, mârâiturile scoase printre dinţii strâmbi şi puternici, devin semnele convingătoare şi înfricoşătoare ale non-umanului.
Miza abordării lui Ali Abbasi este reconsiderarea unei relaţii pierdute cu natura. Dar nu acea natură închipuită de filosofii iluminişti, armonioasă şi frumoasă, creată doar pentru a fi descoperită şi a oferi plăcere omului. În acelaşi timp, el refuză şi o perspectivă romantică, refuzând orice imixtiune a visului. Transgresarea realităţii cunoscute este filmată în convenţiile clare, realiste, ale documentarului de viaţă sălbatică. Şocându-ne cu imagini, gesturi şi sunete dezgustătoare, suntem provocaţi să refuzăm criteriile artificiale ale unei estetici antropocentrice.
Iar simbolul pe care este construit acest refuz este tocmai traversarea graniţelor, ideea fiind urmărită pe trei planuri distincte. În primul rând, graniţa politică, artificială, omenească, frontiera care trebuie păzită şi la care Tina lucrează ca agent. Apoi, graniţa dintre uman şi animalic, trecută şi ea des, mai degrabă fraudulos, de către Tina şi Vore. Aceasta este, practic, balamaua pe care se construieşte argumentaţia filmului. Apoi, în chiar personalitatea protagonistei, educaţia umană mincinoasă a ridicat graniţe dureroase între ea şi sinele său animalic, iar Tina este nevoită să le traverseze pentru a se regăsi.
Gräns / Border / La graniţă şochează, aşadar, sensibilităţile noastre estetice. În acelaşi timp, oferă povestea emoţionantă a unui personaj rotund, cu căutări interioare şi dileme morale pline de sens, cu care rezonăm puternic. Iar ca ultim bonus, după ce veţi vedea filmul, vă asigur că atunci când vă veţi plimba printr-o pădure, nările dumneavoastră vor fi mult mai sensibile la reavănul muşchiului silvanic. Şi, pentru o clipă, veţi avea senzaţia că înţelegeţi puţin din ceea ce îşi povestesc sălbăticiunile.