După terapia de grup filmată şi integrată diegetic în documentarul Some Kind of Monster, faţa Metallica s-a schimbat. Mintea a prins din urmă maturitatea pe care vîrsta deja o presupunea. Şi asta s-a văzut apoi în discurile înregistrate - Death Magnetic şi Hardwired... To Self-Destruct - şi, mai ales, în felul în care gestionează prezenţa scenică. Nu atît faptul că scena a devenit din ce în ce mai complexă şi ei din ce în ce mai liniştiţi pe scenă, lăsînd loc muzicii şi imaginilor însoţitoare să vorbească, cît prin atmosfera pe care o creează vorbele pe care le transmit către spectatori. Dacă le-am enumera, ar fi o corfă de platitudini, de clişee în faţa cărora te strîmbi involuntar. Pentru cei care s-au apropiat de Metallica, însă, lucrurile au sens. Un sens crescut în istoria acumulată, chiar dacă diferit, împreună, prin felul în care şi-au asumat, ca formaţie, la bine şi la greu-ul, la vedere măcar prin documentarul amintit, încît la concert ai impresia că intri în casa unor cunoscuţi, generoşi, care fac tot posibilul să te simţi bine.
Şi toate acestea depăşesc comerţul (în ciuda biletelor scumpe, în ciuda sumei strînse deja în turneu). Sau, poate că e mai bine spus aşa: niciun moment nu simţi că e o industrie comercială în spatele Metallica fiindcă viaţa şi muzica lor (de la dificultăţile intrării pe piaţa muzicală, moartea lui Cliff Burton - la destrămarea familiilor în timpul înregistrării albumului Metallica - pînă la despărţirea de Jason Newsteed şi ieşirea de sub tot felul de dependenţe) se (con)topesc pentru a mărturisi un acelaşi - o luptă cu tenebrele personale (de la părinţi abuzivi la autoabuz), o luptă cu capcanele vieţii de superstar (droguri, alcool, filesharing), o luptă cu tarele sociale sau cu patologicul (război, alterare a minţii şi a realităţii în cazul suferinţelor psihice). Care lasă loc de recunoaştere şi de creştere personală şi care edifică un exemplu de luptă pentru a fi împreună la nesfîrşit cum e dificil să găseşti în cele mai multe locuri în spaţiul pop-rock mondial.
În spaţiul Trash-Speed-Power Metal ceea ce cucereşte la Metallica - faţă de Slayer sau Megadeth, să spunem, - este faptul că, oricît de rapide sînt ritmul impus de tobe sau solo-urile de chitară, oricît de greu atîrnă riff-urile, oricît de adînc scormonesc în viscere toate acestea însoţite de versuri, piesele lor rămîn melodioase. Schimbările în piese, alternanţa pasajelor cu tempo-uri şi acorduri diferite, improvizaţiile care apar în special pe piesele lungi, toate acestea evidenţiază contraste legate armonios, care devin lesne familiale fără să fie lipsite de complexitate! În general, aş spune că elementul care cucereşte atunci cînd vine vorba de Metallica este muzicalitatea.
La Bucureşti au fost peste cincizeci de mii de persoane pe stadion. Sold out din prima zi, cu bilete aduse la vînzare de organizatori în apropierea concertului pentru a mai descuraja specula. Acustică de stadion prost conceput pentru concerte. De multe ori a fost important că ştiam piesele pe de rost, ceea ce, sigur, e frustrant. Cu atît mai mult pentru persoane care vin prima dată la un concert Metallica sau pentru persoane care vin acolo pentru legenda Metallica. Partea bună e că Metallica, pe pagina oficială a turneului (integrată în metallica.com), va oferi spre cumpărare în scurt timp, la preţul de 20$/descărcare, varianta audio a concertului. Acolo sunetul va fi cumsecade. Pentru mine... eu ascult Metallica de la nouă ani. Acolo sînt multe imagini din familie, acolo e relaţia cu fratele meu, dincolo de cuvintele noastre, de prezenţa noastră alături, dincolo de mări şi oceane. Sînt drumuri cu maşina prin lume cu soţia mea, discutînd pe Metallica, e o întreagă moştenire, a noastră ca familie, care îşi găseşte o cale acolo. Concertul a fost un prilej, o proiecţie, mînă în mînă. O Românie a noastră, două persoane în tribună, alături de România tuturor celor prezenţi, tratată cu un respect rar văzut la vreun artist pop-rock. Dincolo de angajamentul (vizibil în orice concert din 2017 încoace) lui Robert Trujillo şi al lui Kirk Hammet de a interpreta o piesă locală (coverul De vei pleca al celor de la Iris după piesa We Wish You Well a formaţiei Whitesnake, la noi), dincolo de steagul ţării pus pe ecran la bis pe Spit Out the Bone, dincolo de pana de chitară a lui Hetfield cu datele concertului actual: au stat pe scenă zece minute după bis, au salutat publicul din toate laturile scenei, au aruncat pene de chitară şi beţe de tobe după ce, înainte, au cîntat două ore şi jumătate.