A fost odată în Hamburg - Scurtă istorie Helloween

Dacă astăzi vorbim despre heavy-metal german și despre un sunet caracteristic trupelor teutone, acest lucru se datorează în mare măsură unui grup-etalon, care a crescut în același timp cu Iron Maiden sau Judas Priest, pe coordonate asemănătoare dar și cu o tentă personală care astăzi face ca orice album Helloween, mai bun sau mai puțin bun, să poată fi recunoscut de la prima piesă. În cei aproape cincisprezece ani, hamburghezii au trecut prin schimbări dramatice, și chiar dacă sunt voci care spun că sunt departe de zilele de glorie, continuă să scoată albume și chiar, prin recentul Keeper of the Seven Keys - The Legacy, să păstreze vie tradiția unui heavy-metal epic care a influențat o întreagă mișcare, de la valorosul grup brazilian Angra pînă la epigonul Hammerfall.

În 1978, Kai Hansen și Piet Sielck, ambii voce și ghitară, înființează grupul Gentry, care își schimbă numele în Second Hell, apoi în Iron Fist. Primul moment important în istoria trupei este plecarea lui Silck și cooptarea, alături de Kai Hansen, a patru noi membri: Markus Großkopf - bas, Ingo Schwichtenberg - tobe și Michael Weikath - ghitară. La sugestia bateristului numele devine Helloween, cu celebrul bostan în logo. În 1984, la puțin timp după aceste schimbări, trupa apare pe compilația Death Metal, pentru ca un an mai tîrziu să fie scoase, pe rînd, EP-ul de 5 piese Helloween, albumul Walls of Jericho și un alt EP, Judas. Stilul este un heavy-metal melodios și tehnic, cu inflexiuni mai dure și liniile ghitaristice în prim plan, ceea ce îi apropie pe germani, în această fază, mai mult de Judas Priest decît de Iron Maiden, trupele cele mai importante din tabăra anglo-saxonă.

Foarte curînd, Kai Hansen realizează că propria-i voce nu corespunde exigențelor lui, iar pentru turneul din 1986 Helloween îl coopetează în rîndurile sale pe Ralf Scheepers, care va deveni ulterior unul dintre cei mai apreciați soliști vocali ai scenei germane. Acesta nu va dori să continue cu trupa, care din fericire îl găsește pe tînărul de 18 ani, Michael Kiske, ex-Ill Prophecy, cu care începe lucrul la ceea ce se dorește a fi un dublu-LP. Cum casa de discuri nu este de acord cu acest format, în 1987 apare Keeper of the Seven Keys, part 1, un album cu care Helloween va intra în legendă. Vocea lui Kiske este suportul ideal pentru piesele în care forța și melodicitatea sunt dozate cu știință muzicală, iar piesele devin imnuri ușor de reținut, în ciuda unei anumite complexități. I'm Alive sau Future World, pietre de hotar al heavy-metal-ului german, se completează excelent cu balada A Tale That Wasn't Right sau cu piesa epică Halloween, de aproape 15 minute. Deși nu se poate vorbi despre un album-concept, ideea Keeper e bazată pe lupta dintre bine și rău, inspirată parțial de metalul creștin al celor de la Stryper. În concerte conflictul e reprezentat de contrastul între Kai Hansen și Michael Kiske, însă din punctul de vedere al versurilor, lămuririle vin abia cu un mai tîrziu, cînd apare Keeper of the Seven Keys, part 2, pe care piesa titlu mărturisește despre victoria binelui. Altfel, calitatea și genul rămîn neschimbate, iar Eagle Fly Free, umoristica Dr. Stein sau imnul Helloween, numit I Want Out se impun în istoria genului ca repere inconturnabile.

În turneul ce urmează lansării albumului este angajat și clăparul Jörn Ellerbrock, iar lucrurile par să meargă perfect. La sfîrșitul lui 1988 intervine însă prima schimbare majoră a istoriei trupei, prin plecarea membrului fondator Kai Hansen, care ulterior formează Gamma Ray. Totuși, atmosfera live este captată pe un album apărut anul următor sub trei titluri: Live in the UK în Marea Britanie, I Want Out Live în Statele Unite și The Live în Japonia. Înlocuitorul lui Hansen este Roland Grapow, însă el nu apucă să-și facă debutul prea repede, întrucît Noise editează fără știrea trupei compilațiile The Best, The Rest, The Rare și Pumpkin Tracks, iar cînd trupeții nervoși semnează cu EMI, Noise îi dă în judecată și cîștigă procesul, astfel încît, pînă în 1991 grupul este practic paralizat de un contract defectuos. Toate aceste evenimente sunt explicate pe Kids of the Century, single-ul noului album, Pink Bubbles Go Ape. Dezamăgitor pentru mulți fani, discul marchează și începutul conflictului între Kiske și Ingo Schwichtenberg pe de o parte și cuplul ghitaristic Weikath / Grapow pe de alta. Cu toate acestea, în 1993 apare Chameleon, album care duce criza la apogeu, prin abordarea muzicii într-un registru stilistic total diferit, departe de metal-ul epic de pe Keeper..., deși, la o ascultare sine ira et studio piese ca When the Sinner sau Crazy Cat nu sună rău, fără a purta însă cu adevărat marca Helloween. În timpul turneului din Japonia, o țară unde trupa este adorată, Ingo nu mai poate susține concertele din cauza problemelor cu drogurile și este înlocuit de Richie Abdel-Nabi, și pentru a pune capac, EMI concediază trupa din cauza vînzărilor slabe.

Michael Kiske se desparte de Helloween, care îl dă afară și pe baterist, în locul căruia vine Uli Kusch, în timp ce locul de solist vocal este preluat de Andi Deris, ex Pink Cream 69. Apărut în 1994, Master of the Rings reprezintă, după spusele noului front-man, supraviețuirea Helloween, cu compoziții și versuri mult mai apropiate de perioada de glorie. Pe 8 martie 1995, Ingo Schwichtenberg, diagnosticat cu o formă avansată de schizofrenie, se sinucide, iar doliul trupei al cărei baterist a fost timp de un deceniu, și la a cărei creare conceptuală a contribuit din plin, se manifestă muzical prin Time of the Oath, apărut în 1996, un album cu versuri inspirate din predicțiile lui Nostradamus, în linia clasică, foarte heavy și în același timp melodioasă. În același an prestația concertistică a trupei poate fi ascultată pe High Live. Better Than Raw (1998), este albumul care, în viziunea mea, marchează revirimentul complet al trupei, foarte intens și catchy, cu un Midnight Sun pe care sunt predate lecții de heavy-metal cu o tentă progresivă și cu conceptul creștin reafirmat pe Laudate Dominum, una dintre foarte rarele piese metal în... latină.

Cum contractul cu casa de discuri mai prevedea editarea unui album, cei supranumiți de la Pink Bubbles Go Ape încoace "heavy metal hamsters" preferă, în locul unui alt Best of... să înregistreze Metal Jukebox, un album de preluări, de la Beatles la Abba și de la David Bowie la Jethro Tull.

Anul 2000 consemnează apariția, la noua casă de discuri, Nuclear Blast, a albumului The Dark Ride. Suntem în fața celei mai controversate realizări Helloween, de la Chameleon încoace. Muzica este fără îndoială foarte bună, însă mai heavy și mai dark, cu o abordare lirică ce descrie partea întunecată a lucrurilor, în ciuda aceleiași poziții de partea luminii, ilustrată de We Damn the Night. Direcția nouă nu îi convine deloc lui Michael Weikath, care se hotărăște să părăsească trupa. Markus Großkopf se opune însă din răsputeri și în cele din urmă cei care pleacă, în 2001, sunt Roland Grapow și Uli Kusch, înlocuiți de Mark Gerstner la ghitară și Mark Cross la tobe. Cum în 2003 Cross este diagnosticat cu mononucleoză, care îl face inapt pentru muzică timp de cîțiva ani, concertele sunt susținute cu ajutorul lui Mikkey Dee (Motorhead, ex-King Diamond), iar pentru colaborarea permanentă se optează pentru Stefan Schwarzmann, bateristul din perioada cea mai bună Accept și UDO. În această nouă componență este înregistrat Rabbit Don't Come Easy, cu o copertă-gadget, bun fără a fi însă foarte convingător. Cum în februarie 2005, din cauza viziunii muzicale diferite, Helloween se desparte pe cale amiabilă de baterist, este din nou căutat un înlocuitor, găsit de această dată în sînul Rawhead Rexx - Dani Löble.

În același an, Helloween încearcă reînnodarea definitivă cu tradiția zilelor de glorie, prin editarea unui album intitulat... Keeper of the Seven Keys - The Legacy, de data aceasta dublu, așa cum s-au vrut primele două. Cum, din rațiuni comerciale, primul single este piesa umoristică ce se vrea urmașa lui Dr. Stein, adevărata dimensiune epică a albumului se cere auzită pe restul albumului și văzută în marele turneu de promovare, cu halta românească la Sala Polivalentă din București, pe 28 ianuarie.