Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Şcoala de vară, Corbu Verde 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnalul unor zile încărcate - Şcoala de vară Corbu Verde, 2019


august 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Şcoala de vară "Corbu Verde" există din 2012, fiind înfiinţată la iniţiativa unui grup de tineri ambiţioşi (Vlad Volf, Vlad Cepoi, Teofil Ciofu, Anca Pascu, Alexandra Acalfoae şi Loredana Cosovanu), trei dintre ei rămânând, de altfel, printre organizatorii ediţiei actuale. În 2019, şcoala a fost coordonată de Vlad Volf, Alexandra Acalfoae, Alexandru Dobinciuc, Vlad Cepoi, Ana Constantinescu, Sabina Costinel şi Cristi Crăciunescu. Din 10 august, până în 18 august 2019 inclusiv, am trăit împreună în jur de 80 de persoane (dacă e să luăm în consideraţie şi vizitatorii).

E firesc să vă întrebaţi de ce ar scrie cineva despre o tabără altceva în afară de o prezentare. Nu-mi doresc să laud gratuit nimic din ce s-a întâmplat acolo. Evident, e frumos să organizezi workshopuri la mare, să cunoşti oameni şi să ieşi din zona de confort. Însă prin acest text aş vrea să demonstrez că actorul e un om ca toţi ceilalţi şi că trebuie tratat ca atare. Iar actorul e actor şi la 25 de ani, şi la 50. În plus, am să vorbesc despre lucrul în echipă, despre responsabilitate şi o mulţime de alte lucruri care mi-ar plăcea să existe în conceperea oricărui spectacol. Şi, evident, voi adăuga experienţa mea de studentă la teatrologie, în speranţa că voi putea dărâma o fărâmă din preconcepţia "aceşti oameni nu sunt în stare să facă altceva decât să critice".

Prima zi la Corbu Verde

M-am auto-marginalizat din start, crezând că voi fi privită cu alţi ochi, ca "fata de la teatrologie" sau "duşmanul". În realitate, nimeni n-a dat nicio importanţă acestui detaliu: nici participanţii, nici organizatorii, nici îndrumătorii. Metoda de a lucra şi de a gândi e similară cu cea din teatrul devised - toţi suntem egali şi contribuim în egală măsură la curăţenie, mâncare şi exerciţii.

Am crezut că se va vedea clar diferenţa dintre persoanele mai "spectaculoase" şi cele mai reţinute. Nu e aşa. Cum se întâmplă asta? Aţi spune că tocmai pentru că e o tabără şi lumea a luat o pauză şi de la "a se da în spectacol". Cred totuşi că e vorba despre altceva. Ceva ce ţine de atitudine şi mod de abordare. Şi voi începe cu un exemplu: dimineaţa, la întâlnirea de bun venit, fiecare a avut ocazia de a se prezenta. Evident, la unii s-a râs mai mult, alţii erau prea obosiţi pentru asta. Dar toţi am fost trataţi cu aceeaşi doză de indiferenţă - nu în sensul rău, ci mai degrabă în ideea că nu contează cine eşti afară, aici toţi suntem la fel.

Această idee a fost susţinută de-a lungul zilei, în cele trei workshop-uri, prin exerciţii şi teorie. Practica a fost la comun, fără ca cineva să primească un rol special; n-a fost lăudat sau scos în evidenţă nimeni.

Nu vă gândiţi că tabăra este o utopie; toţi suntem diferiţi şi înţelegem fiecare altceva din ceea ce ni se oferă. Normal că se judecă, se bârfeşte, suntem împărţiţi pe bisericuţe... Ca între oameni. Dar atunci când ne aflăm "în timpul programului", ne concentrăm să lucrăm cu noi înşine şi asta ne îndeamnă şi "profesorii" (adică profesioniştii care împărtăşesc ceea ce ştiu).

Ca primă încercare de a deveni un colectiv, ziua asta primă a fost mai mult decât suficientă. Poate lucrurile se vor schimba pe parcurs: se pot îmbunătăţi sau, din contră, pot regresa. Dar azi a fost despre acomodare şi observare. Şi apropo de observare: sunt două surori în tabără care, atunci când se plictisesc, au gesturi identice.

A doua zi la Corbu Verde

Să faci parte dintr-un colectiv numeros te poate şoca la început. Suntem în jur de 60 de participanţi. E interesant să observi cum treci personal prin etape, dar şi cum reuşesc ceilalţi să se acomodeze. Trebuie să reţii multe nume, să îţi dai seama de comportamentul fiecăruia şi să încerci să-l înţelegi: cu unii îţi permiţi anumite lucruri, cu alţii nu. Avem în comun dorinţa de a păstra o linişte generală.

N-a scăzut nivelul de implicare. Mă gândeam că poate entuziasmul de la început se va pierde, mai ales că majoritatea s-au culcat la ora 5 dimineaţa. În schimb, am început ziua cu o energie mult mai intensă, la ora 10, coordonaţi de Vitalie Bantaş. El este adeptul bunei dispoziţii şi încearcă mereu s-o creeze. Tot el ne demonstrează că teoria poate fi interesantă dacă îndrumătorul îşi înţelege "ucenicii". Ne vorbeşte ca un adevărat lider, iar noi îl ascultăm atent, în calitate de membri de echipă.

Echipă - asta se formează. Probabil o voi aduce de multe ori în discuţie, pentru că mi se pare unul dintre cele mai importante cuvinte pe care ar trebui să le întâlnim atunci când undeva se creează ceva, orice. N-am tutorial pentru "cum să faci din grupul tău o echipă", dar, aşa cum spune Vitalie, cel mai sănătos rezultat se obţine prin bine. Şi încredere.

Participanţii sunt gata să facă orice. Reacţionează rapid, ascultă şi înţeleg - pentru că vor s-o facă. Au în cap ideea că asta e o experienţă care îi ajută foarte mult şi de aceea profită la maximum. Nu ţine de numele trainerilor care vin, ci mai degrabă de atitudinea pe care o au faţă de noi. La workshopul lui Szymon Kinsky, de exemplu, au lipsit o parte din oameni - nu pentru că Szymon n-ar fi bun în ceea ce face, ci pentru că este în primul rând un practicant, abia apoi un coordonator. Cu alte cuvinte, e important să ştii cum să transmiţi informaţia, nu doar să o cunoşti.

Astăzi am învăţat să avem grijă unii cu ceilalţi. Par concepte pe care trebuia să le ştim încă de la grădiniţă, e adevărat. Dar, inevitabil, unele lucruri se uită de-a lungul timpului şi mai avem nevoie din când în când de o palmă pentru a ne reaminti - sau de câte o replică dură pe care chiar s-o luăm în considerare.

A treia zi la Corbu Verde

"Fiţi atenţi la nevoile celorlalţi înainte de nevoile voastre" ne-a spus Vitalie. Ne-a demonstrat, prin exerciţii, cât de important este să ţii cont de partener şi să te pui pe tine pe al doilea loc. Unii nu sunt obişnuiţi cu acest mod de lucru şi eşuează. Dar tot azi am aflat, la workshopul de seară susţinut de Dan Codreanu, cât de util este să eşuezi. Eşecul trebuie să te ajute să creşti, nu să te descurajeze.

Am stat de vorbă cu Tudor Giurgiu, care ni s-a prezentat cu o sinceritate neaşteptată. Ne-a vorbit în calitate de om şi nu a evitat să ne împărtăşească niciun secret profesional. Discuţia s-a dus, după cum era de aşteptat, în zona castingurilor - cum se desfăşoară, ce e bine să facă un actor, cum să se raporteze la întreaga situaţie. Poate juca un actor de teatru în filme?

Răspunsuri categorice n-am primit, în schimb ni s-a dat un sfat sănătos care se aplică şi în viaţa de zi cu zi: să nu aveţi impresia că tot ce faceţi este singura cale corectă - fiţi deschişi pentru a vă putea îmbunătăţi performanţele.

Dacă ţinem cont de asta, totul e posibil. Unii însă nu dau bine de nicio culoare în faţa camerei - dar cum ar fi să nu se mai consume cu eşecul ăsta şi să-şi dezvolte talentul pe care îl deţin?

Cu toţii am eşuat: la exerciţii, cu unele replici, poate... dar asta ne motivează să învăţăm din greşelile pe care le facem şi să ne liniştim puţin, pentru că viaţa nu e atât de complicată precum pare.

Nu vin cu filosofii despre cum să-ţi trăieşti viaţa - spun doar că la Corbu învăţ şi din teorie, şi din practică ce ar trebui să fac pentru a fi un om cât mai bun în societate. Normal că mai auzisem o bună parte din teorie, numai că acum am ascultat-o cu atenţie şi am păstrat-o în minte. Ar fi o ipocrizie să mă aştept să fie aşa în orice grup - dar mă aştept să ţintească spre asta colectivul din teatru. De ce? Pentru că această artă funcţionează cel mai bine când e făcută în grup, ca şi râsul. Şi asta nu e doar părerea mea.

A patra zi la Corbu Verde

Ieri, o participantă l-a întrebat pe Tudor Giurgiu dacă nu ar vrea să facă o simulare de casting cu noi. Azi dimineaţă am avut simulare de casting. Cât de simplu a fost pentru ea să întrebe ceea ce majoritatea aveau în cap! Mi s-a confirmat iar cât de adevărat e îndemnul biblic "Cere şi ţi se va da". Patru dintre noi au jucat două scene, iar restul au venit cu idei şi feedback. Uite încă lucru de apreciat în tabăra asta: toţi avem ceva de făcut. Dacă nu participăm propriu-zis la exerciţii, avem rol de spectatori şi suntem cumva implicaţi în acţiune. Cu ocazia asta învăţăm actorul să fie spectator şi viceversa.

Alt om remarcabil este Marius Manole, pe care îl credeam înainte un răsfăţat. Un actor mare care vorbeşte normal despre meseria lui, punctează cuvintele "echipă" şi "joacă" îţi dă o perspectivă nouă asupra teatrului, în general. Îţi spune că el a luptat şi vrei să lupţi şi tu. Nu, el nu e un răsfăţat, ci un om conştient de tot ce se întâmplă în jurul lui.

Am spus că n-am să laud gratuit tabăra şi, chiar dacă aşa pare, nu o fac. Pur şi simplu nu mă pot exprima altfel. Aş folosi şi cuvinte de genul "minunat" şi "unic", doar pentru că nu ştiu cum să mai demonstrez cât de mult înseamnă să faci parte dintr-un colectiv implicat şi sănătos mental. Mi-e frică să mă întorc la viaţa reală, dar mă simt mai puternică acum. Şi deja am început (şi nu doar eu) să lucrez la îmbunătăţirea mea ca om şi ca viitor teatrolog.

A cincea zi la Corbu Verde

Mă simt parte din întreg. Deja m-am obişnuit să vreau să ies din zona de confort, de aceea am participat la exerciţiul de improvizaţie din workshopul cu Ovidiu Ivan. Am clacat. Am ieşit dramatic din scenă. Am eşuat.

Mă aşteptam să fiu judecată. N-am fost. Nu i-a fost nimănui milă de mine şi nimeni nu m-a privit cu răutate. Se întâmplă! Ovidiu a stat de vorbă cu mine şi mi-a explicat că aici e mediul în care pot greşi fără probleme, aici trebuie să mă joc. Mi-a recomandat să mă implic, pe viitor, în cât mai multe exerciţii.

A vrut să mă vadă luptând. Toate exerciţiile au la bază lupta cu tine însuţi. Am aflat cum e s-o dai în bară în faţa unei mulţimi de oameni şi nu, n-a fost sfârşitul vieţii mele artistice. Chiar aş sugera momente de genul acesta oamenilor cărora le pasă prea mult de părerea celorlalţi. Da, un spectacol sau orice altceva se adresează publicului, dar în primul rând trebuie să te intereseze pe tine. Şi dacă eşuezi, înseamnă că n-ai găsit cea mai bună formulă de exprimare şi indicat ar fi să cauţi alta, şi alta, şi alta, până ajungi la un echilibru.

În fiecare seară bem şi dansăm, ceea ce e de la sine înţeles. Nu prea apuci să stai cu aceiaşi oameni, dar tocmai ăsta e farmecul.

Marea a devenit periculoasă, cu valuri puternice. Ne e teamă de ea şi îi admirăm necunoscutul, mai ales noaptea. Asta ca o paranteză.

Acest text este şi o recomandare - schimbaţi peisajul. Riscaţi, nu vă preocupaţi de ce se poate întâmpla. Dormim în cort, mâncăm pe genunchi şi avem nisip peste tot. Dar toate astea sunt parte din dezvoltarea noastră personală şi colectivă. Ştiu că teatrele independente practică excursiile într-un mediu prielnic documentării pentru spectacol şi aş sugera s-o facă toată lumea. Schimbarea peisajului te revigorează.

N-am lucrat încă la niciun spectacol şi nu-mi fac aşteptări că va fi bine. Nu mă lasă nici poveştile pe care le ştiu, nici tot ce se întâmplă astăzi cu teatrul din România. Sunt foarte multe lucruri toxice care trebuie schimbate. Mă bucur că am întâlnit oameni care vor să lupte pentru cauza acestei arte, cum ar fi Marius Manole. Ar fi bine să ne amintim de ce facem teatru şi de ce ne place. Poate aşa am renunţa la individualism şi n-am mai ţinti mereu spre a fi cea mai importantă piesă din puzzle. Eu cred că acest puzzle are piese de aceleaşi dimensiuni.

A şasea zi la Corbu Verde

Azi am fost foarte relaxată, am participat la exerciţii şi a fost bine. Aveam nevoie doar de un imbold şi de cuvintele potrivite. Ovidiu putea să mă lase în pace, iar eu să nu fi trecut peste blocaj. Aveam fix scuza de care mi-am propus să mă feresc - eu nu fac, eu observ. Trebuie să subliniez, din nou, că este doar o scuză. Teatrologi, cronicari şi dramaturgi: implicaţi-vă. Nimeni nu vă urăşte! Asta e o idee formată în timp, în care ne găsim salvarea pentru a nu ieşi din zona de confort. Aţi zice că s-a găsit cine să dea sfaturi - o studentă. Eu nu fac decât să le preiau şi să le împărtăşesc cui cred că are nevoie. Nu sunt de acord cu delimitarea clară dintre actori, regizori, dramaturgi, tehnicieni şi toţi oamenii care fac parte dintr-un teatru. Revin la puzzle - suntem toţi parte din aceeaşi compoziţie.

Au mai fost oameni care nu s-au descurcat, dar nu s-a râs şi nu s-a judecat. Dacă e ceva ce mă deranjează la o echipă, acel ceva este obiceiul de a judeca. E ceva toxic care se extinde şi distruge orice şansă de reuşită. Probabil marea şi mediul de aici îmi dau impresia că oriunde ar putea fi cu adevărat bine dacă ar exista înţelegere şi sinceritate. Cumva, mă simt datoare să transmit ceea ce primesc şi eu - ăsta mi-e rolul până la urmă.

Am mai învăţat să împart din ceea ce am cu restul oamenilor. Nu poţi fi egoist aici, nu îndrăzneşti. Banii au o valoare mult prea mică şi e mult mai important să-ţi ajuţi colegii. Da, am început să ne gândim tot mai mult la ceilalţi. Ne-am dat seama că e mult mai satisfăcător.

Într-o perioadă de acest gen treci printr-o grămadă de stări. Rolul tău este să le poţi controla şi să te menţii în echilibru. Chiar dacă optimismul din text dispare, baza rămâne aceeaşi: echipa de oameni. Când zic oameni, mă gândesc la o micro-societate în care sunt ocupate toate posturile clasice. Fiecare îşi selectează rolul voluntar, fie că se simte mulţumit cu el sau nu.

A şaptea zi la Corbu Verde

Lucrurile s-au schimbat la nivel relaţional. S-a instalat un fel de tensiune care a tulburat puţin apele. Asta se resimte şi în timpul workshopurilor. Parcă s-a pus un filtru gri peste fiecare dintre noi. Nu ştiu dacă opacitatea filtrului va scădea; dar ştiu că o astfel de etapă este necesară. Până acum ne-am cunoscut, ne-am obişnuit unii cu ceilalţi, iar de astăzi parcă ne-am trezit la realitate.

Asta nu e rău, ci uman. Sunt conştientă că trebuia să se întâmple. Ne permitem să ne arătăm şi defectele, în speranţa că vom fi înţeleşi. Şi suntem. Politeţea de început dispare, rămânând adevăraţii "noi".

Nu-s astea etapele prin care trece fiecare grup? N-ar fi mult mai simplu dacă am recunoaşte-o şi, cunoscând teoria, am pune în practică ceea ce ne poate reuni? Revin la termenii "echipă" şi "sinceritate", care rămân la fel de puternici.

Se simt diferenţele dintre noi: cine are capacităţi de lider (şi le foloseşte), cine are impresia că le deţine (şi vrea să le impună), cine nu se implică (şi dispare subit) şi cine tace şi face (poate prea ascultător); cine vrea să arate câte calităţi are şi cine are calităţi şi nu le scoate în evidenţă; cine a venit aici pentru el însuşi şi cine a venit pentru a se integra, obligatoriu, într-un grup ş.a.m.d. Asta se întâmplă, inevitabil, tot timpul. Avantajul nostru este că trainerii observă ce se întâmplă (pe cât posibil) şi îl îndrumă pe fiecare spre ceea ce-şi doreşte. Aici nu s-a încercat niciodată transformarea într-o adunătură de actori perfecţi - se vrea transformarea în oameni mai siguri, mai conştienţi.

Eu am recunoscut de la început că voi ajunge să mă contrazic, iar asta se întâmplă din cauza multiplelor stări pe care le am şi de care v-am mai spus. Cum spunea Vitalie în primul workshop: totul e într-o continuă schimbare. Contează să ştim şi să acţionăm ca atare.

A opta zi la Corbu Verde

Astăzi s-au inversat rolurile: noi ne ocupăm de tot, iar organizatorii se relaxează. Oferindu-ni-se această autoritate temporară, manipulaţi de ea, ne-am străduit să facem totul bine - şi am reuşit. Ziua în care participanţii au rezolvat problemele s-a sfârşit fără probleme.

Dacă ar fi venit cineva din afară să observe procesul, şi-ar fi dat seama că a avut loc acest schimb din simplul motiv că noi aşteptam laude. Voiam să se vadă efortul depus, voiam să ni se spună cât de bine ne-am descurcat - organizatorii n-au cerut asta niciodată, ci au primit-o pur şi simplu. Sigur, toată ziua a fost foarte drăgălaşă din acest motiv - pentru mine a fost dovada clară că liderii noştri sunt adevăraţi lideri. Mă întreb totuşi cum funcţionează un grup în care liderul caută tot timpul confirmarea, chiar şi forţată.

O altă regulă care s-a menţinut de la început este să spunem când şi ce ne doare. Nu cred că a stat cineva să îndure o dificultate fără să reacţioneze. Cine şi-a pierdut un lucru a anunţat, cine a văzut că e mizerie la bucătărie a chemat respectuos deţinătorii vaselor să le spele, cine a avut ceva de obiectat a spus-o. Nu s-a întâmplat pe la spate nicio mârşăvie - se ştie tot şi se rezolvă de faţă cu toţi - ceea ce ţine de grup, evident. M-am dus departe cu gândul şi mă întrebam cum ar arăta sistemul şcolar bazat pe aceleaşi principii - în care să-ţi poţi spune oful, iar el să fie rezolvat la comun. Sau cel de la facultate. Sau de la muncă. Sau din familie.

Da, filtrul gri a dispărut, pentru că ştiam că mai avem câteva zeci de ore până să ne întoarcem la viaţa reală - aşa că astăzi am stat mai mult împreună, încercând să profităm de timpul rămas. Cred că a fost ziua în care echipa s-a văzut cel mai bine. Ne-am jucat şi am cântat împreună, iar asta fără îndrumători.

Ultima zi la Corbul Verde

Cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, astăzi a fost cea mai încărcată zi. Am vrut să avem un final grandios pe care l-am gustat cu plăcere. Seara am revăzut experienţa printr-o ultimă discuţie. În prima întâlnire pe care am avut-o cu organizatorii, una dintre întrebările de bază pe care le primeam erau "Vrei să pleci?". De-a lungul taberei am stat de vorbă cu câţiva oameni care mi-au recunoscut că ar fi vrut să răspundă altfel decât "Nu!" la această întrebare.

Aproape toţi am mărturisit că am avut o mulţime de frici pe care nu le-am împărtăşit. Dar astăzi am făcut-o. "Da, simţeam că vreau să plec pentru că eram printre atâţia oameni necunoscuţi..."

Oamenii au devenit cunoscuţi, adică de încredere, deci astăzi ne-am putut spune ce n-am avut curajul în debutul taberei - am putut să vorbim despre cum ne simţim, să ne arătăm vulnerabili şi naturali. Mai bine mai târziu decât niciodată! Iar organizatorii, viclenii, se aşteptau la asta. Ştiau că aşa funcţionează o echipă - numai noi nu ne-am gândit la asta.

Am încheiat cu karaoke până dimineaţa. Ne-am simţit bine şi egali cu barmanul, organizatorii şi trainerii. I-am privit pe fiecare în parte cu atenţie, încercând să mă bucur de unii poate pentru ultima dată. Am privit spaţiul în care am locuit atâtea zile şi mi-am dat seama cât de utilă a fost tabăra atât pentru mine, omul, cât şi pentru mine, studenta la teatrologie.

*
S-a terminat. Privesc în urmă cu mulţumire - am învăţat o grămadă de lucruri pe care voi continua să le pun în practică. Am întâlnit oameni frumoşi, care sper din tot sufletul să primească şansa de a face ceea ce le place în domeniul alunecos al teatrului. Mi-ar fi plăcut să fie invitaţi mari oameni din teatrul românesc pentru a asista la un workshop şi astfel să vadă câtă seriozitate poate exista într-un student sau tânăr absolvent. Pe de altă parte, aş fi vrut să vadă cât de bine au lucrat studenţi din toată ţara împreună şi cât de multă viaţă poate aduce un colectiv verde, proaspăt. N-a fost loc de aroganţe, nici de conflicte inutile - timpul a fost scurt şi s-a mizat pe învăţare. Timpul este scurt în general şi e trist când ajunge să treacă pe lângă tine din cauza unui disconfort pe care nu ai curajul să-l pui la punct.

Ne va lua ceva timp să ne obişnuim din nou cu oraşul şi cu măştile sociale. Nu cred însă că va mai fi vreunul la fel şi nu cred că există cineva care să se fi schimbat în rău - cât de frumos ar fi să se poată spună asta după ce termini o experienţă de orice fel!



 Toate articolele despre Şcoala de vară, Corbu Verde 2019


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ema Onofrei


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer