Vârstele violenţei - Nu regret nimic

Un fost colonel de securitate. Un fost torţionar. Trecut.
Un actual ofiţer de serviciu secret. O solicitare de tortură la zi. Prezent.
O elevă locuind pe aceeaşi scară cu fostul. O puştoaică bătută zilnic de un tată ce îşi împarte puseurile de violenţă între soţie şi fiică. Viitor.

Scris în obişnuita cheie uşor senzaţionalistă, abundent-noir, a textelor lui Csaba Székely, Nu regret nimic propune, în deschiderea stagiunii '19-'20 de la Act, un spectacol despre vârstele violenţei. De ieri, de azi, de mâine. Dintotdeauna. Pentru totdeauna?

Un om care şi-a făcut un titlu de glorie din schingiuirea altor oameni pentru obţinere de informaţii, pentru intimidare, pentru "binele comun", aşa cum era el definit de ideologia epocii în al cărei aparat opresiv acesta presta. Nimic nou sub soarele dictaturilor de care a tot avut şi mai are parte omenirea.

Noutatea şi inspiraţia lui Csaba Székely vin din aşezarea profesionistului într-ale violenţei (admirabil interpretat de Lucian Iftime, actor din ce în ce mai semnificativ pentru teatrul bucureştean) faţă în faţă cu victima unei altfel de violenţe (Irina Antonie, în deplin control al unui personaj mustind de fragilitate). O altfel de violenţă, dar o aceeaşi auto-justificare a celui care o practică.

Ceea ce nu reuşesc zeci de discursuri moralizatoare reuşeşte ataşamentul faţă de o altă fiinţă umană. Ochii care până atunci refuzau să se deschidă în faţa grozăviei pe care o naşte actul de a tortura se holbează, în fine, în direcţia adevărului. Printr-un adagio dramaturgic oarecum previzibil, drumul căinţei capătă, spre final, accente cvasi-hollywoodiene.

Eugen Gyemant îşi construieşte spectacolul (cu profesionalismul, răbdarea şi minuţia-i binecunoscute şi, totuşi, constant ignorate de juriile patriei) în jurul binomului format din pensionarul cu conştiinţă proaspăt neliniştită şi puştoaica vecină, transformată de destin într-un sac de box. Pentru că veni vorba, merită spus că, dotat cu un prosop în jurul gâtului, Lucian Iftime îşi construieşte rolul (şi) din mişcări ca de boxeur ce dă târcoale viitoarei victime. Aflarea identităţii acesteia e una dintre mizele spectacolului de la Act.

Orbitând în jurul binomului (sîc!), îl aflăm pe ofiţerul de serviciu secret în activitate (Dan Rădulescu) ce încearcă să apeleze la serviciile fostului pentru un job de schingiuire prestat azi cu metodele de ieri. Prilej de ironizare a unui prezent doar aparent diferit de trecut.

Esenţială rămâne, însă, întâlnirea celor doi şi exerciţiul de empatie pe care aceasta îl naşte. Redescoperindu-şi emoţiile pe care, în chip cel mai probabil inconştient, alesese să le lase deoparte când s-a decis să îmbrăţişeze cauza naţional-comunismului, bătrânul torţionar îşi dezvăluie slăbiciunile, devenind, astfel, un om puternic.

Într-o epocă în care suntem invitaţi să nu judecăm pe nimeni, niciodată, personajul lui Lucian Iftime se descoperă pe sine şi se auto-judecă. Verdictul? Acelaşi pe care l-ar fi rostit orice alt om dotat cu luciditate, raţiune, bună-simţire.

Exerciţiul moralizator al semenilor nu va avea, însă, niciodată forţa de convingere pe care o are înţelegerea efectelor propriilor fapte.