Consacrare, deci - fiindcă Hamaguchi va fi de acum încolo, după toate probabilităţile, un abonat al marilor festivaluri -, dar şi recuperare - fiindcă japonezul, trebuie spus, nu e chiar un novice: face film de peste 10 ani. O lipsă de reacţie greu de explicat, dacă ne gîndim că, spre deosebire de alţi cineaşti japonezi de azi, Hamaguchis-a arătat încă de la începutfoarte interesat de o metodă à la John Cassavetes (deci familiară unui public occidental), care să implice un joc actoricesc bazat pe scormoneli în străfundul personalităţii, pe negocieri ale teritoriului amoros şi pe o aparentă libertate de a improviza. Passion, un soi de Faces japonez, în care anunţul unei căsătorii viitoare stîrneşte reacţii violente în cercul de prieteni ai cuplului, are un titlu bine găsit, care de altfel se poate aplica întregii cariere a lui Hamaguchi şi dorinţei sale neabătute de a explora mecanica fină a sentimentelor. E ceva ce s-a păstrat neschimbat şi în Asako; în schimb, accentele sînt altele: acolo unde în Passion schimburile verbale angajau o intensitate venită parcă din măruntaiele fiinţei, Asako răspunde cu calm şi delicateţe - indiciu al unei "rotunjimi" careîi lipsea acelui debut arzător.
Pe scurt, Asako propune un twist vertigovian: o tînără caută să regăsească în actualul partener o veche pasiune trăită în urmă cu cîţiva ani. Mai aproape de Eric Rohmer decît de Cassavetes, filmul are aparenţa unui proiect cadrat, în care lucrurile au compoziţia lor prestabilită şi imuabilă - iubitul actual e grijuliu dar captiv într-o viaţă de corporaţie; în schimb, cel din trecut era un heartbreaker nepăsător. Treptat, devine însă limpede că Hamaguchi se amuză să deturneze această regulă a jocului: în interiorul structurii rigide bazate pe tipologii, japonezul găseşte o mulţime de spaţii de libertate, ce irump fie din scenariu (un cutremur în timpul unei reprezentaţii teatrale, care trimite toată populaţia din Tokyo pe străzi), fie din mizanscenă (deşi mai toate cadrele sînt statice şi se succed într-un montaj clasic, la un moment dat Hamaguchi inserează un plan subiectiv - pentru o vreme "vedem" prin ochii unui personaj, camera se bîţîie, trece neanunţat de la un interlocutor la altul fără cut...). Aşijderea şi în cazul secvenţelor din care se compune filmul: în mijlocul scenelor citadine - preţ de cîteva cadre -, povestea execută o buclă frumoasă, aproape documentară, la o piaţă de peşte din zona rurală, unde protagoniştii fac voluntariat: imaginile cu marfa proaspătă, apoi discuţiile dezinhibate cu sătenii, care ţin pînă tîrziu, par desprinse din altă lume.
Astea fiind spuse, Asako merită privit şi din alte considerente: fără să afişeze explicit astfel de pretenţii, filmul e suficient de precis şi de nuanţat atunci cînd vine vorba de personajele sale - tineri pătrunşi în viaţa de adult - pentru a căpăta interes etnografic. Hamaguchi e la fel de stăpîn pe situaţie atunci cînd urmăreştepsihologia aflată la lucru într-o corporaţie sau atunci cînd îşi angajează personajele într-o discuţie despre arta actorului. În fond, descrierea riguroasă a mediilor sociale - personajele lui Hamaguchi se învîrt într-un middle class confortabil - îl face pe japonez, aidoma lui Rohmer, un artist preţios al timpului său. Nu întîmplător, Asako (Erika Karata), această eroină care trece de la un partener la altul, apoi se rezgîndeşte iar, neştiind prea bine ce caută şi încurcîndu-i pe toţi cei aflaţi în calea sa, dar fără a fi neapărat rău intenţionată, mi-a amintit de Les Nuits de la pleine Lune, filmul din 1984 al lui Rohmer, în care protagonista jucată de Pascale Ogier făcea cam acelaşi lucru. La fel ca textele lui Marivaux, astfel de filme - prin apetenţa lor pentru reveniri şi combinaţii - se desfăşoară în faţa noastră ca experimente, ca laboratoare în caredragostea reprezintă obiectul de studiu. Tocmai datorită acestui ludism al filmului-ca-experienţă, coincidenţele din Asako pot fi integrate atît de organic în structura sa realistă: cînd putem vorbi despre dragoste?, întreabă Hamaguchi. Cînd există dragoste la prima vedere? Sau poate cînd relaţia se construieşte prin autosugestionare? În laboratorul filmului - şi în ciuda finalului cam afectat - concluziaevidentă eimposibilitatea unui răspuns tranşant. Dar meritul lui Asako ţine de felul în care atinge aceste chestiuni "demodate": fără să cadă în didacticism, dar suficient de apăsat pentru a ni le fixa în gînd.