Filmat în 1979 şi distribuit în Franţa abia în 1982 (trei ani a zăcut neterminat prin camere de montaj din lipsă de bani), L'enfant secret este deopotrivă un punct de cotitură şi o bună poartă de intrare în filmografia lui Garrel. Pe de-o parte, filmul strînge în el toate preocupările constante ale cineastului: dragostea, bineînţeles, dar şi boala - adicţia, nebunia -, replierea în propriul sine şi în propriul apartament, departe de stradă etc. E interesant, de asemenea, de văzut cum Garrel vorbeşte, oblic, despre o epocă de militantism şi represiune (mai \'68 era, în perioada filmărilor, o rană încă deschisă). Sînt lucruri care, venite pe filieră autobiografică - filmul se inspiră vădit din relaţia cineastului cu cîntăreaţa Nico -, l-au preocupat pe Garrel şi mult mai tîrziu: în Le vent de la nuit (1999), un personaj naiv, care "n-a prins baricadele", îl tot iscodeşte pe un tovarăş militant cu privire la epoca "68", folosindu-se de imaginarul tîmp-hipiotpe care acel moment de răscrucea ajuns să îl evoceodată mitologizat; în Les Amants réguliers (2005), cronică dezlînat-romanţată despre mai \'68 şi urmările sale imediate, Garrel răscoleşte momentul cu ceva mai multă insistenţă, dar îl trece, în fond, prin dispozitivul său uzual: interioare de apartament, recluziune, tratative amoroase discrete.
L'enfant secret are cultul său binemeritat de "film post-mai '68", la concurenţă cu La Maman et la Putain al lui Jean Eustache, care - logoreic, risipitor - este, vorba aceluiaşi Serge Daney, exact la fel, doar că pe dos. Într-un fel, descriind fără iluzii refluxul, scăderea entuziasmului şi reprimarea violentă a luptei prin electroşoc, L'enfant secret este filmul garrelian cel mai ancorat în timpul său - şi cea mai amară constatare despre acea generaţie pierdută din cîte au existat. Aceste idei sînt importante, de-acord, dar altceva mă interesează mai mult la el, ceva ce ţine mai curînd de aspectele "atemporale" ale filmului, scenele care se desfăşoară între patru pereţi şi între patru ochi. Vorbeam mai sus despre film ca de un punct de cotitură, căci - prezentînd o banală relaţie amoroasă dintre un regizor şi o mamă cu un copil mic, "secret" -, marchează totodată tranziţia dinspre un cinema aspru-experimental practicat de Garrel la începuturi, către formele sale ulterioare, mai rotunjite, mai accesibile publicului. O tranziţie realizată, însă, cu o intensitate cred că nemaiatinsă ulterior: dragostea dintre Elie (Anne Wiazemsky) şi Jean-Baptiste (Henri de Maublanc) nu cunoaşte jumătăţi de măsură, nu ştie decît frecvenţele înalte, nu poate decît să ardă la alb. Încrederea lui Garrel în personajele sale şi în actorii săi bressonieni fabuloşi este neţărmurită: orice falie, orice notă greşită ar face-o să pară zaharisită, penibilă, chinuită, manieristă (poate de aceea emulii lui Garrel - căci sînt destui - ratează pe toată linia). Garrel, în schimb, înţelege dragostea în absolut: maladivă, măturînd totul în jur.
L'enfant secret e un film special, de neuitat, un capriciu, un şir de instantanee smulse dintr-o existenţă frîntă: nu ştie mai nimic de naraţiune, dă pe-afară de emoţie şi suferinţă, de dorinţa de protejare a celuilalt - chiar şi o tînără mamă care recurge la prostituţie beneficiază de un prim-plan delicat, care să pună, măcar preţ de cîteva secunde, lucrurile în ordine. Dacă e-adevărat, cum a opinat Godard, că cinema-ul e despre ceea ce se află între lucruri, atunci acest film constituie demonstraţia perfectă: numai priviri, tăceri, regrete, corpuri care se sprijină unul pe celălalt în cădere - pasta onirică, ca de film mut, a scenelore greu de fixat în cuvinte. De aceea, o analiză formalistă a filmului, carei-ar desluşi mai toate mecanismele străvezii (siluete prost cadrate, durată mare a planurilor...), ar rata mai tot ceea ce îl face incandescent. Adrian Martin (cel mai fervent apărător al filmului) a surprins impresia de fragilitate a materialului, a filmului-ca-obiect - impresia de intimism dus la extrem, răsfrînt dinspre camera personajelor către spectatorul părtaş la dezvelirea a ceva preţios, nebănuit. Serge Daney (cel mai fin comentator al filmului) a spus că Garrel "ştie tot despre frumuseţe, că a aşezat-o, încă de foarte tînăr, pe genunchii săi". Nu cunosc film mai frumos, mai pur; şi mă întreb cum s-ar mai putea filma, în urma lui Garrel, o îmbrăţişare nesfîrşită de rămas-bun fără să ai senzaţia că jefuieşti ceva, că distrugi ceva, că te afli unde nu trebuie.