Şi dacă nu v-aţi hotărît care e mijlocul de transport cel mai nimerit pentru călătoria care să vă ducă departe de rutina zilnică, primele cadre din Downton Abbey sugerează că am putea lua trenul. Unul care vine şi pleacă la timp, nu rămîne blocat în cîmp, nu deraiază şi ajunge negreşit la destinaţie. Poate datorită manierei în care e filmat, mie trenul ăsta mi-a amintit puţin de Orient Express, dar impresia s-a şters repede, căci nu eram în faţa unei intrigi poliţiste. S-a dovedit a fi un tren ce purta însemnele regalităţii britanice şi care transporta, între altele, corespondenţa. Mai exact un plic adresat unor nobili ce deţin proprietatea din Downton Abbey. Acolo trebuie să ajungă scrisoarea, iar o maşină a poştei şi un curier pe motocicletă duc mesajul către locul faptei.
Nu am văzut serialul ce şi-a înscris în palmares trei premii Golden Globes şi a avut admiratori în întreaga lume, însă primele cadre ample din film mi-au creat senzaţia că aş fi ajuns, într-un fel, acasă. Downton Abbey are un aer familiar pentru amatorii de filme istorice şi este un castel situat în realitate în Hampshire, numit Highclere Castle. Silueta zveltă, dar solidă a castelului îţi inspiră sentimentul de siguranţă şi de apartenenţă la o lume mai aşezată, cu reguli bine stabilite şi cu oameni eleganţi, manieraţi şi politicoşi.
Chiar dacă nu aţi urmărit serialul Downton Abbey, puteţi deveni fan al producţiei pentru marele ecran, care se doreşte a fi continuarea celor şase sezoane ce i-au încîntat pe telespectatori începînd cu anul 2010. Suntem în 1927, la 2 ani după ce s-a terminat acţiunea din serial, şi o veste cade ca un fulger peste locatarii de la castel. Scrisoarea venită cu trenul anunţă vizita regelui George al V-lea şi a reginei Mary, care se opresc pentru scurt timp în comitatul Yorkshire, ţinutul unde este plasat, fictiv, castelul Downton. Toată lumea intră în priză, deopotrivă la etajele superioare şi inferioare ale reşedinţei. E amuzant să urmăreşti în paralel primirea veştii; membrii familiei Crawley şi angajaţii care se ocupă de bunul mers al vieţii de la castel sînt cuprinşi de entuziasm, mai bine sau mai prost camuflat, în funcţie de casta de apartenenţă. Este însă şi o doză de îngrijorare, pe care nu toată lumea o ascunde: vor reuşi să se descurce în faţa alaiului regal ce le calcă pragul? Cei mai optimişti sînt cei din clasa socială de jos, nerăbdători să demonstreze că pot face faţă cu succes provocării. Frenezia însă le este retezată curînd servitorilor, căci sînt informaţi că regele şi regina vin cu propriii lor angajaţi. Dar, cu un pic de şiretenie, lucrurile revin pe făgaşul dorit; majordomii, valeţii, bucătăresele şi toţi angajaţii de la Downton îşi pun în practică visul de a pregăti cina şi de a servi capetele încoronate. Între timp se mai strică un boiler, dispar cîteva piese de argintărie, se pun la cale nişte intrigi de către anti-monarhişti, astfel că în două ore nu te plictiseşti deloc.
În afara vizitei regale în jurul căreia se construieşte filmul, sînt multe ramificaţii ale scenariului în Downton Abbey şi nu toate duc undeva, dar nici nu deranjează neapărat. Poveştile de dragoste, mărturisite sau secrete, ranchiuna din jurul unei moşteniri şi dorinţa de a duce mai departe tradiţia nobiliară, într-o perioadă în care viitorul este incert pentru monarhie, sînt temele care rămîn în memoria publicului.
Distribuţia este în mare parte cea din serial, cu dame Maggie Smith cap de afiş, o prezenţă cuceritoare, mereu morocănoasă şi cu replici de un umor savuros. "Sarcasmul este forma cea mai joasă a inteligenţei", spune ea, dar în Downton Abbey ironia este de cea mai bună calitate, în stilul vechilor comedii clasice.
Lumina auriu-ruginie de toamnă care îmbracă verdele gazonului, eleganţa rochiilor şi accesoriilor pe care le îmbracă doamnele din înalta aristocraţie britanică, imaginile atent filmate, şi în cadre largi şi în detalii, toate fac din acest film un must-see pentru spectatorii care caută motive de zîmbete şi de încântare pentru ochi. Singura notă distonantă în scenariu, care însă nu atîrnă decisiv: o scenă ce face trimitere la lipsa de libertăţi ale persoanelor cu aceeaşi orientare sexuală. Noroc că balul fastuos din final şterge gustul amar al introducerii forţate a acestui subiect, mult prea actual pentru a fi folosit într-o ecranizare de epocă.
Peter Bradshaw, criticul de film de la cotidianul The Guardian, spune despre Downton Abbey că are aromă de vanilie şi este genul de film potrivit pentru Crăciun. Are dreptate, dar nu e musai să aşteptaţi luna decembrie ca să îl vedeţi. Rulează acum în cinematografe şi ar fi păcat să nu vă oferiţi două ore de poveste cu regi şi prinţese.