Spectacol în oglindă distributivă - Porno

La zece ani de la prima montare a textului Porno aparţinând dramaturgului clujean András Visky, Teatrul Naţional din Cluj-Napoca îşi deschide stagiunea 2019 - 2020 cu o nouă versiune scenică, mult întregită, îmbogăţită vizionar, pornind de la acelaşi text.

În 2009, în cadrul secţiunii Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare, s-a prezentat, în regia minimalistă a autorului, un one woman show susţinut cu aplomb de minunata actriţă Csilla Albert. Ceea ce părea a fi un spectacol în oglindă s-a transformat, sub bagheta regizorală a lui Răzvan Mureşan, într-o complexă înscenare-evocare a unui episod tragic din timpul totalitarismului comunist din România. Regizorul a extins monologul iniţial la dimensiunea unui spectacol cu mai multe personaje, gravitând în jurul femeii ce-şi povesteşte viaţa (deopotrivă actant şi narator) interpretată de Alexandra Tarce cu tenacitate, sensibilitate şi empatie.

Mica scenă a Euphorionului a devenit un spaţiu concentraţionar al umbrelor trecutului prin pereţii transparenţi de sticlă interpuşi sever între spaţiul de joc şi spectatori. Soluţia scenografică amplifică senzaţia de claustrare într-un vivariu supus unei observaţii din afară. Lumea din interior se înfiripă din nostalgice amintiri ale eroinei legate de dorinţa de a ajunge actriţă, din jocul cu marioneta numită Mărunţelul în faţa unui public format din copii, ceea ce atrage atenţia ochiului necruţător al Securităţii, mai ales că sunt strecurate în acele reprezentaţii frânturi din arta "decadentă" a Occidentului viciat şi aluzii ironice la regimul comunist. "Mărunţelul" e scheletul lui Ceauşescu, manevrat de Radu Lărgeanu, parodie a unui trecut nefast. Accentele autobiografice traumatizante, prezente în text în delicat limbaj metaforic şi simbolic, valorifică prin subtilităţi de limbaj pe poetul de mare fineţe care este András Viski. Se insinuează simbolul vrăbiuţelor cu care simpatizează eroina ca expresie a sensibilităţii şi a dorinţei de libertate. Dramaturgul foloseşte tehnica subtilă a colajului (Cehov, Ionesco), a rupturilor de limbaj, spectacolul se compune din mai multe secvenţe asamblate în acelaşi flux tensionat al rememorărilor dureroase din care se compune viaţa femeii hăituită de oamenii Securităţii. În semn de dispreţ şi batjocură, numele ei de cod este "Porno". Urmărită şi persecutată psihic, ea va trăi tragedia pierderii partenerului de viaţă, a pierderii sarcinii şi a pierderii propriei vieţi. "Omul" ei se sinucide şi ea îi urmează exemplul. Da, dreptul de a-ţi lua singur viaţa era garantat în comunism. Şi urmăritorii ei, preotul, vecinii şi mama celui dispărut beau la pomana mortului până se fac praf (scena e de o revoltătoare virulenţă, îngreţoşează de-a dreptul). Domnul Scons, vecinul, cu frica în sânge, nu îndrăzneşte să vorbească de frica "urechelniţelor" (a microfoanelor plasate prin locuinţă spre a fi ascultaţi de organele de Securitate). De aceea dialogul are loc sub duş să nu poată fi ascultaţi. Teama generalizată, trăită de o întreagă populaţie umilită, este bine sugerată în ansamblu, dar şi prin lămpile de pe mesele de interogatoriu care se aprind şi se sting, extinse şi pe pereţii laterali la un moment dat. Tenebrele sunt menţinute până la momentul insurecţional din decembrie 1989, ataşat oarecum forţat în final. Aşadar avem o panoramare în negru a unei vieţi şi a unei perioade sumbre din istoria ţării.

Alexandra Tarce creează un remarcabil personaj tragic, susţinând de la începutul până la sfârşitul spectacolului un recital actoricesc dificil şi epuizant. Reuşeşte să facă faţă solicitării, dovedind matură înţelegere pentru rolul încredinţat. În cariera tinerei actriţe a Naţionalului clujean e o piatră de încercare, o oportunitate neratată de a-şi pune în valoare talentul nativ şi experienţa acumulată până în prezent. Ceilalţi actori interpretează mai multe roluri de mică întindere, intrând în scene diverse. Ruslan Bârlea - securist şi preot; Irina Wintze - mama sinucigaşului şi femeie de serviciu, excelează în secvenţa aiuritoare a beţiei generalizate, când îşi îneacă amarul bând alcool din 12 pahare; Miron Maxim este prototipul securistului masiv şi rigid, neînduplecat în acţiunile sale; Radu Lărgeanu - păpuşar abil, este un apropiat al femeii, conturat fugitiv, aproape nesemnificativ în Andi; Cosmin Stănilă, partenerul femeii, "Omul", reacţionează ciudat la vestea presupusului adulter şi e pus în situaţia de a întruchipa o maşină de sex într-o scenă penibilă, prelungită grotesc, inutil, sub pătură; plin de solicitudine se arată Domnul Scons, vecinul interpretat de Radu Dogaru, cu totul contopit într-un spectru al fricii.

Accesoriile care conturează profilul spectacolului sunt distribuite pe criterii de complementaritate vizual-scenografică. Masa (din apartament sau cea din sediul Securităţii) sunt amplasate în acelaşi spaţiu îngust unde este patul şi televizorul. Marius Mureşan a combinat scene de lirism dintre cei doi îndrăgostiţi, filmate pe stradă, cu pelicule de arhivă de la serbări pioniereşti sau cu Florin Bogardo şi Cornel Fugaru, vedete ale "muzicii uşoare" de altădată reconstituind atmosfera epocii. Maestrul de lumini Jenel Moldovan a avut mult de lucru. Succesivele scene diferit luminate au culminat cu ingenioasa reflexivitate şi reversibilitate a luminii din final, realizată cu ştaif de meseriaş. De remarcat traducerea textului din limba maghiară, aparţinând lui Andrei Dósa, versiune capabilă să nuanţeze poeticitatea textului scris András Visky.

Rezumând unilateral, regia nu face altceva decât să ilustreze scenele povestite de eroina naratoare, creând o simultaneitate între "a fost" şi "este" nu întotdeauna benefică unor congruenţe de acest fel. Naratoarea povesteşte ce i se întâmplă chiar în clipa în care i se întâmplă! Rezultatul este un prezent al amintirii devenit strigăt şi suferinţă continuă, nevindecată de trecerea timpului. Şi strigătul din interiorul vivariului mortuar (sinistră sintagmă sugerată chiar de intenţionalităţile regizorului) sună ca o ameninţare, ca un reproş, ca o acuzare. E, cred, mesajul din final, când actorii se plimbă grav, încolo şi încoace, cu privirile aţintite înspre publicul de dincolo de sticla despărţitoare. Priviri pătrunzătoare, reci, insinuante. Puţin mai târziu, noi, cei din public, ne vedem reflectaţi printr-un joc de lumini pe aceeaşi sticlă. Joc de lumini, joc de priviri trecute din prezentul reprezentaţiei în conştiinţa rememorărilor dureroase.