Viaţa cu şmecheri şi papagali - Taximetrişti la Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr FITPT, Iaşi, 2019

Dacă m-ar întreba cineva de ce îmi place să merg la teatru, nu cred că aş putea să îi dau un răspuns scurt. Pentru că mi s-ar înghesui în minte toate spectacolele, toate emoţiile, bucuriile şi lacrimile pe care mi le-au stârnit actorii de-a lungul timpului, toate stările de graţie pe care li le datorez şi pe care nu le-aş putea pune prea uşor în cuvinte. Pentru că asta face teatrul: te poartă în tine, te face să îţi descoperi corzile la care vibrezi şi te schimbă fără să îţi dai seama. O face cu tandreţe, pe nesimţite şi în aparenţă fără efort, deşi în spate stă de cele mai multe ori munca dedicată şi pasionată a întregii echipe. Se nasc, astfel, spectacole care ai vrea să nu se mai termine niciodată, spectacole care îţi merg la inimă şi pe care ştii că nu ai să le uiţi prea curând sau poate niciodată.

Taximetrişti în regia lui Bogdan Theodor Olteanu este un astfel de spectacol. Aparent este o piesă fără mari pretenţii pentru că aduce în faţa spectatorului un personaj deja celebru pe plaiurile mioritice - taximetristul bucureştean. În realitate, însă, este un spectacol plin de tâlc care desenează printre glume, limbaj licenţios şi şmecheria specifică taximetriştilor, o lume în care dramele există, viaţa este grea şi plină de frustrări. Piesa ni-i prezintă pe Lică şi Liviu, doi taximetrişti bucureşteni, în timpul unei ture de noapte care se dovedeşte a fi plină de peripeţii. De-a lungul nopţii îi însoţim pe cei doi în cursele lor, le cunoaştem clienţii şi, într-un final, convingerile, trecutul şi dramele personale. Lică este prototipul şoferului guraliv, cu opinii ferme indiferent de subiect, cel care nu te lasă să vorbeşti, dar nici să călătoreşti în linişte, plin de sine şi care crede că nici o femeie nu îi poate rezista. Liviu este tipul taximetristului familist, întors în ţară din cauza problemelor de familie şi care nu reuşeşte să îşi mulţumească soţia, să câştige suficienţi bani şi să se smulgă din lumea aceasta aflată undeva la marginea societăţii. Se întâlnesc, aşa cum o fac toţi taximetriştii, la o cafea într-o bombă oarecare, unde îşi povestesc cursele şi problemele.

Alexandru Ion şi Rolando Matsangos sunt magici şi reuşesc să creeze momentele acelea de graţie atât de importante într-un spectacol. Sunt geniali în rolul taximetriştilor şi oferă spectatorilor momente care stârnesc râsul, revolta, mila sau duc la introspecţie. Într-un mod subtil şi inteligent, spectacolul ni-i arată pe cei doi aşa cum sunt în realitate, dincolo de masca pe care şi-o pun la serviciu. Lică a fost, de fapt, părăsit de femeia pe care încă o iubeşte, este conştient de locul pe care îl ocupă şi orice urmă de tupeu îi dispare în faţa unui interlop cunoscut. Visele sale sunt simple, dar pe undeva înduioşătoare: deşi înjură Uber-ul visează să strângă suficienţi bani încât să-şi poată lua o maşină şi să facă Uber, şi îşi doreşte să-şi ducă mama să vadă Notre Dame pentru că aceasta este foarte credincioasă. Căsnicia lui Liviu se destramă pentru că nu reuşeşte niciodată să fie alături de soţie, nu mai găsesc căi de comunicare, lipsa banilor şi spectrul sărăciei le otrăvesc până şi cele mai bune momente.

Oamenii, spune la un moment dat un personaj, se împart în două categorii: şmecheri şi papagali. Şmecherii sunt cei care obţin ceea ce vor, în timp de papagalii au vise mărunte şi nu vor fi în stare niciodată să obţină mai mult decât le permit propriile capacităţi. Este o filozofie de viaţă atât de specifică nouă încât deşi zâmbeşti, zâmbetul are şi o doză amară pentru că ştii că uneori adevărurile cele mai urâte sunt spuse în glumă. Piesa aceasta este despre noi, despre principiile şi convingerile semenilor noştri cu care ne intersectăm la un moment dat în viaţă pentru un timp care, de multe ori, nu depăşeşte durata unei curse cu taxiul.

Taximetrişti este un spectacol care ne demonstrează că atunci când actorii găsesc piesa care le trebuie nu au nevoie de decoruri somptuoase sau de cuvinte pretenţioase pentru a-ţi transmite emoţii şi a te încânta. Mi-a plăcut mult de tot modul în care a fost gândit textul, faptul că odată cu fiecare conversaţie sau cursă personajele ne mai dezvăluie o faţetă a propriei existenţe şi personalităţi. Este, aşa cum spunea Gunther Grass, ca şi cum ai decoji ceapa: strat după strat până la miez şi adevăr. M-aş fi aşteptat ca publicul, mai ales cel cu părul alb deja, să ştie că datorează actorilor şi muncii lor mai mult respect şi să nu uite să-şi închidă telefoanele mobile în timpul spectacolului. Din păcate, unii dintre concitadinii mei au uitat de această regulă elementară de bun simţ.