Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Kremlinul de zahăr

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Experimentul de la service - Kremlinul de zahăr


octombrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Preambul

Pagina de Facebook a companiei bucureştene de teatru independent Rampa, înfiinţată în 2013 de 6 tineri artişti, propune, drept Cover Video, imagini ce înfăţişează două blocuri căzând sub sloganul "Ieşi din zona de confort!".

Cea mai recentă premieră Rampa, Kremlinul de zahăr, adaptare a romanului omonim al lui Vladimir Sorokin, se desfăşoară pe mai multe etaje dintr-un bloc venerabil, amplasat aproape de intersecţia dintre Bd Nicolae Titulescu şi Calea Griviţei, pe mâna dreaptă a Podului Basarab, sensul de coborâre spre Victoriei. Blocul găzduia, cândva, un service. Acum, e sediul spaţiului comunitar Plant Village.

Prima reprezentaţie a Kremlinului s-a întâmplat într-o seară de octombrie 2019, între 7 şi 9:15 seara, când temperatura indoor & outdoor s-a aşezat undeva în jurul gradaţiei de +10. Ieşirea din zona de confort a fost, prin urmare, bifată.

Aşezarea în spaţiu

Kremlinul de zahăr a apărut, în rusă, în 2008, fiind tradus, de Antoaneta Olteanu, la editura Curtea Veche, un an mai târziu. În 2019, regizorul Mihai Alexandru Ion, unul dintre cei 6 fondatori Rampa, îl adaptează, iată, pentru scenă.

În fapt, pentru 3 spaţii de joc, gândite de scenograful Diana Nistor, amplasate la trei etaje diferite. Reprezentaţia începe undeva pe melcul de urcare spre al doilea etaj, o anumită scenă se desfăşoară la ultimul nivel (în ambele, spectatorii stau în picioare, despărţiţi de actori printr-un gard, în cazul scenei de debut, şi de propria timiditate, în cazul celeilalte), pentru ca grosul întâmplării să se deruleze la nivelul doi, acolo unde spectatorii iau loc pe scaune rabatabile, iar actorii evoluează în spatele şi în faţa unor pereţi transparenţi de plexiglas.

Undeva în spatele spaţiului principal de joc, geamurile clădirii le îngăduie spectatorilor să admire apusul ce străjuieşte căile ferate, tramvaiul 1 / 10 ce urcă şi coboară podul Basarab, interioarele apartamentelor din blocul de vizavi. Aproape toţi pereţii sunt acoperiţi de grafitti, semn al artiştilor plastici ce au decorat, în timpuri recente, fostul service.

Acesta fiind cadrul scenografic, problemele tehnico-logistice nu se puteau lăsa aşteptate. Să nu uităm, vorbim de o compania independentă, cu fonduri ultra-limitate, ce propune un spectacol de peste 2 ore într-un spaţiu ce ar fi ridicat serioase dificultăţi şi unui teatru profesionist! Pe lângă chestiunea frigului accentuat, spectacolul are de suferit în acele scene în care actorii nu poartă lavaliere şi în care sunetul se pierde în pereţii construiţi în scopuri non-artistice. Nici dicţia nu ajută, uneori.

Dar aceste neajunsuri, ce pot fi parţial înlăturate la viitoarele reprezentaţii, nu pot în nici un fel ştirbi farmecul tulburător al spaţiului, bucuria de a-l explora, de a-l descoperi, de a-l vedea inteligent integrat în dezvoltarea unui spectacol de teatru ce reuşeşte în chip remarcabil să situeze în cea mai neliniştitoare proximitate spaţio-temporală o poveste ce altfel ar fi, poate, doar o distopie îndepărtată.

Miezul

Suntem în 2028, la Moscova. Rusia e condusă de ţar şi dependentă de cocaină. Roşii şi albii sunt istorie. Ţarul conduce pe bază de ultra-mega-giga naţionalism şi de poliţia politică Taina.

Un înalt reprezentant al Tainei e eroul principal al adaptării lui Mihai Alexandru Ion. Prin faţa lui, se perindă feluriţi arestaţi pentru felurite vini împotriva regimului: de pildă, artişti prea glumeţi (bancul cu vătraiul, to'araşi!), soţia unui fost oligarh (acum, dublu-violată de vajnici reprezentanţi ai Tainei într-o scenă de un naturalism la limita şocantului), regizorul poporului (ce prezintă prea-înaltului, întru aprobare / cenzurare, programul muzical-literar al apropiatelor festivităţi publice dedicate Crăciunului), o doamnă care nu a mai mâncat nimic de 2 ani (hrănindu-se, în fapt, cu iubirea de ţară, într-o scenă în care umorul lui Sorokin frizează genialitatea), un preşedinte de "Fermă perfectă" care îşi neglijează animal-oamenii (resuscitarea cadavrelor pentru scurte interogatorii e, iarăşi, o capodoperă de black humour!).

Înaltul Tainist e jucat de Răzvan Nicolae Răduţă, un actor a cărui descoperire singură ar fi meritat cele 2 ore şi 15 minute din frigul de la service. Doar că el e doar una dintre surprizele mai mult decât plăcute ale acestui spectacol cu totul ieşit din comunul teatral mioritic.

Răduţă îşi conduce personajul cu o siguranţă ce s-ar revendică, în mod normal, de la zeci de ani de carieră purtată pe mari scene. Felul său de a vorbi-şopti, melanj de oboseală şi sadism, dă un aer jazzy-horror interogatoriilor. Scenele de solitudine, în trezie ori reverie, beneficiază de soundtrack-ul gândurilor / viselor sale reproduse în lungi monoloage de parte dintre ceilalţi actori ai distribuţiei.

Cu ajutorul unei tablete, Tainistul-Şef ascultă fragmente din producţiile subversive ale "underground"-ului ce, teoretic, se opune orânduirii dictatorial-ţariste. În fapt, multe dintre producţiile intelighenţiei refugiate în ilegalitate sunt o colecţie de inepţii rizibile. Semn că Sorokin nu îşi limitează cumplitul comentariu social-politic la Putin şi ai lui, ci îl extinde şi la opozanţii.

Final confesiv

Înainte de Kremlinul de zahăr, nu ştiam decât de actriţa Adela Bengescu şi de Cătălin Rulea, solistul Toulouse-Lautrec şi omul cu muzichia acestui spectacol. De restul oamenilor din distribuţia dominată de Răzvan Nicolae Rădută, şi anume Armine Vosganian, Tudor Morgovan, Gabriel Chirilă, Maria Teodora Filip , Florin Crăciun, Ana Maria Turcu şi Laur Drăgan, nu auzisem niciodată. La fel, nu ştiam de nici unele despre regizorul Mihai Alexandru Ion, scenografa Diana Nistor, ori despre Mihai Costache (costume) sau Mihai Basoiu (măşti & bijuterii). Unicul avantaj al ignoranţei e că, la final, lasă loc bucuriei descoperirii a ceva ce trebuia să ştii de mult.

*****

Se întâmplă ca, în urmă cu doar 3 săptămâni, să fi văzut Pe ei!, spectacol experiment despre Experimentul Piteşti al clujenilor reuniţi în proiectul Texte bune în locuri nebune. Era vorba, acolo, despre evocarea unuia dintre cele mai crâncene manifestări ale cruzimii umane din istoria recentă. Care a avut loc, aievea, în trecut, acum 70 de ani.

Experimentul Kremlinul de zahăr se derulează în paginile unui roman şi în spaţiile teatrale dintr-un fost service bucureştean. E o ficţiune plasată în viitor, peste 9 ani, în 2028. Într-o lume care renunţă la cele de azi pentru a se reîntoarce, în formă 2.0, la cele mai negre de ieri.

Pare SF? După ce priveşti finalul spectacolului ultra-promiţătoarei trupe de la Rampa, nu chiar.



 Toate articolele despre Kremlinul de zahăr


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer