Apropos de destin, Terminator se înscrie în acel bogat subgen cinematografic al călătoriilor în timp, bazat pe o vastă tradiţie literară care a căpătat prestigiu şi popularitate prin Maşina Timpului lui Wells (1895). Precum celebrul roman SF, multe filme despre premoniţii şi călătorii în timp înfăţişează strădania unor personaje de a schimba destinul lor, al altora sau al întregii omeniri (cum e cazul Terminatorilor), misiune de-a dreptul sisifică pentru că, de cele mai multe ori, ele sfârşesc prin a se învârti în jurul cozii.
Iar de când teoriile fizicii cuantice au pătruns în scenariile hollywoodiene, trecutul poate avea mai multe variante, aşa-zisele timelines (cronologii), aşa cum şi prezentul poate cuprinde mai multe realităţi "paralele", iar timpul însuşi se poate reprezenta "spaţial", într-o a 5-a dimensiune (vezi Interstellar, SUA 2014). Toate aceste noţiuni împrumutate din domeniul ştiinţific (deşi timeline pare a fi împrumutat din softurile de editare non-lineară, sau de pe facebook), sunt de multe ori aruncate în gura personajelor doar pentru a explica giumbuşlucuri dramaturgice greu de digerat, de aceea au fost adunate de unii sub eticheta "scientific bullshit".
Terminator Genisys (S.U.A. 2015) este al 5-lea film de lungmetraj din seria începută în 1984, dar James Cameron l-ar fi susţinut ca pe al 3-lea film oficial. Într-adevăr, Rise of the Machines (2003) şi Salvation (2009) au fost atât de dezamăgitoare, încât nici nu-şi merită onorantul titlu de "Terminatoare"! Dar nici Genisys nu le întrece cu mult.
Pentru mine, cea mai plăcută parte a acestui film gălăgios şi, într-un fel, singura sa raţiune de a exista, a fost reîntâlnirea cu Arnold. Culturistul-actor-guvernator era idol al puştilor cinefili, cu vreo 25 de ani în urmă. Nu ştiu dacă era doar idolul puştimii din Europa de Est, proaspăt eliberată de comunism, dar Arnold Schwarzenegger ştia să tragă cu mitraliera, secerând zeci de răufăcători/m2 (film de referinţă: Commando, 1985), caftea ca un buldozer şi îşi încorda muşchii de Mr. Olympia printre acele replici croite pe măsura lui: "I'll be back", "Hasta la vista, baby" etc. Forţa de a rezista şi contracara fizic orice fel de atac era prima impresie cu care Arnold îşi cucerea audienţa infantilă.
Dar acest actor amator avea şi o carismă aparte, parţial datorată accentului german (e născut în Austria). Vorbesc despre el la timpul trecut pentru că pur şi simplu timpul a trecut şi peste muşchii lui, astăzi permanent acoperiţi de o jachetă obosită, peste obrajii lui căzuţi şi ridaţi, şi peste acea freză încărunţită care nu are nevoie de oxigenare. Nici costumaţia lui actuală nu mai transmite acea invincibilitate "cool" din urmă cu un sfert de secol - vezi afişul din 1991 (pe care l-am reprodus şi eu într-un desen din clasa a IV-a).
După cum am lăsat să se înţeleagă, consider Terminator 2: Judgment Day (S.U.A., 1991) drept cel mai bun film al seriei. De asemenea, cred că rămâne cea mai împlinită realizare a lui James Cameron (regizorul filmelor care au strâns "doar" câteva miliarde $ - Aliens, Titanic, Avatar...). Bineînţeles, sunt consideraţii subiective. Terminator 2 avea în spate o echipă entuziastă, începând cu regizorul-scenarist Cameron, care intervine şi la montaj, continuând cu producătorii, printre care se evidenţiază Mario Kassar, un campion al blockbusterelor nouăzeciste (vezi şi Total Recall), directorul de imagine, şi el cu un CV grozav, 4 monteori care şi-au dat doctoratul cu acest film (montajul scenelor de urmărire ar trebui predat la facultăţile de film) şi un compozitor care a creat o coloană sonoră unică, inspirată parcă din zgomotele unei uzini de maşini-unelte (Brad Fiedel).
Deşi era o continuare a filmului din 1984, Terminator 2 mai avea totuşi ceva, un ingredient obligatoriu pentru orice film menit să intre în legendă: creativitate. Nu era o simplă repetare a unor întâmplări mai vechi cu personaje noi, ci aducea o viziune proaspătă, la curent cu anii '90, cu angoasele şi frustrările unui istovitor Război Rece care se încheiase brusc. Din punct de vedere tehnic, T2 era vizionar, pregătind terenul pentru inovaţiile decisive din Jurassic Park, Independence Day etc. Folosea efecte digitale revoluţionare, create de ILM, integrate superb în imaginea filmată pe peliculă (suntem cu vreo 10 ani înainte de apariţia 4K-ului). Cele mai impresionante efecte au fost "cheltuite" pe robotul din metal lichid T-1000 (personajul negativ), care îşi transforma mâinile în săbii sau alte arme albe, cu care pătrundea prin uşi închise de lift, prin pereţi, gratii etc.
Dincolo de praf de puşcă, parbrize sparte, construcţii explodate şi felurite metale, filmul ne vorbea despre un puşti orfan de tată, despre mama lui (Sarah Connor - focoasa Linda Hamilton) terorizată de iminenţa unui viitor apocaliptic şi despre robotul trimis din viitor să îi apere. Edward Furlong, cu doar câţiva ani mai mărişor decât noi, fanii lui Arnold din 1991, îl juca pe John Connor copil, primul din cei 4 (!) actori care vor trece prin acest personaj în următorii 24 de ani. Arnold era terminatorul bun, trimis din viitor să oprească tentativele terminatorului rău (Robert Patrick, în cel mai important moment al carierei sale) de a-l ucide pe John Connor, înainte ca acesta să devină matur şi să devină liderul Rezistenţei împotriva maşinilor. Data la care "maşinile" (adică roboţii) urmau să atace omenirea variază de la un film la altul (ba 1997, ba 2004, ba 2017!), dar toate se încheie cu reuşita personajelor de a opri Apocalipsa nucleară. Singura excepţie e Terminator - Salvation din 2009, care se petrece după Apocalipsă.
Personajele rămân, în mare, aceleaşi, actorii se schimbă, plus minus Arnold, care între 2003 şi 2011 nu a mai jucat nimic, fiind Guvernatorul Californiei. Iar Apocalipsa, care pare a fi oprită de fiecare dată, se dovedeşte a fi doar amânată, pentru ca un nou film (sequel) să se mai poată face. În fine, seria aceasta e un exemplu de exploatare industrială a unei idei profitabile, prin reciclarea neruşinată a personajelor şi chiar a intrigii - călătoriile în timp permiţând teleportarea unui număr nelimitat de personaje fabuloase din viitor. În această tristă direcţie merge şi noua serie Star Wars, din păcate, acum vândută de Lucas altor cineaşti-industriaşi (nu "luminaţi şi magici" ca el).
Dar revenind la adevăratul nostru subiect - Terminator 2: Judgment Day, aş vrea să analizez motivele pentru care am revăzut acest film de multe, multe ori. Aveam o casetă VHS piratată de la magazinul UNIC, de pe Nicolae Bălcescu, pe care o revedeam pe fragmente, aproape zilnic, la începutul vacanţelor de vară, prin '93-'94. Un motiv era amintirea serii în care am văzut pentru prima oară filmul la Cinema Patria, cu bilete dăruite de Ştefania Stan, odihnească-se în pace. Prin bunăvoinţa ei (lucra la Româniafilm) pătrundeam la multe filme pe gratis, o senzaţie asemănătoare cu intrarea pe gratis în Paradis... Acea seară mi-a marcat iremediabil imaginarul copilăriei, aşa cum au făcut şi alte filme văzute după '89 la cinema (RoboCop, Unforgiven, Universal Soldier...).
Alt motiv, şi poate cel mai profund, ar fi relaţia dintre copilul John Connor şi robotul-terminator, rol potrivit ca o mănuşă lui Arnold Schwarzenegger. Toţi actorii filmului s-au aflat în cel mai important moment al carierei lor, dar Arnold chiar şi-a găsit aici alter-ego-ul care îl va urmări fără încetare. Cu masivitatea şi inerţia lui, Arnold a dat viaţă unui personaj care nu trebuia să fie viu, ci doar pus în mişcare de procesoare şi circuite. Trebuia să fie o maşină de ucis, pusă întâmplător în slujba personajului pozitiv, aşa cum în Terminator-ul din '84 era pus în slujba răilor. Androidul avea un schelet metalic, acoperit de ţesuturi umane, dar suflet nu trebuia să aibă. "My files do not deal with love", spune Terminatorul către Sarah Connor într-o replică ilară din Genisys (2015). "I know now why you cry", îi spune Terminatorul copilului John Connor în secvenţa-cheie din Terminator 2 (1991), "but it is something I can never do" - continuă el. Robotul înţelege plânsul, chiar dacă nu e capabil de o asemenea emoţie, pentru că a fost contaminat cu o fărâmă de umanitate. John îl distribuise în cel mai important rol din viaţa sa de copil: rolul tatălui pe care nu l-a avut. Rolul celui care îi stă alături şi în calea urgiei, rolul celui care nu va pleca, nu va părăsi adevăratul câmp de bătălie: viaţa familiei sale. "I order you not to go!" - strigă copilul la final.
E fascinant felul în care priveşti un film la diferite vârste. Când eşti de vârsta copilului din film, îl priveşti prin ochii lui. Şi tinzi să transferi actorului din realitate dimensiunea pe care o avea personajul lui în film. După ani şi ani, când ajungi în poziţia maturului de lângă copil, perspectiva se schimbă, odată cu semnificaţiile rolului, ale locului pe care îl ocupi în timeline-ul realităţii. Îl iubeam pe Arnold în acest film pentru că împlinea în mod eroic aşteptările oricărui puşti. Băieţii au în taţi modele pentru comportamentul lor viitor. Dar copiii investesc în ambii părinţi speranţe nobile şi legitime. Acum câţiva ani, când am auzit la ştiri că Arnold Schwarzenegger îşi înşela soţia cu femeia de serviciu, cu care avea o familie secretă, rolul lui din Terminator 2 a devenit o simplă ficţiune. "O relicvă dintr-un trecut şters" ("A relic from a deleted timeline", după replica unui personaj din Terminator Genisys). Dar acest fapt nu mă împiedică să revăd ca un copil, a suta oară, ficţiunea aceea plină de aventură şi sens.