Jocul dragostei şi-al fugii de ea - Gruesome Playground Injuries

Gruesome Playground Injuries. La Apollo 111, pe final de 2019. Cu Maria Popistaşu şi Alex Bogdan. În regia actriţei. Sau Accidente înspăimântătoare pe terenul de joacă. La Godot Cafe-Teatru, în ultimul trimestru de 2012. Cu Tudor Aaron Istodor şi Simona Cuciurianu. În regia americanului Ryan Whinnem.

Ea şi el. Se cunosc în şcoală, nu se mai despart niciodată. S-ar putea numi prieteni sau parte a unei iubiri platonice. În cazul în care cele două concepte nu se confundă. Spectacolul prezintă câteva episoade din viaţa lor comună, întinse pe durata câtorva decenii. A nu se înţelege că, de-a lungul acestor decenii, cei doi au fost mereu împreună.

Episoadele, un fel de scurtmetraje cu început şi/sau final neaşteptat, sunt delimitate de proiecţii video (Andu Radu) ce anticipează tematica următorului episod, pe un fundal sonor (Cosmin Nicolae) cu volumul la maximum. De-a lungul acestor momente, în spatele pânzelor verticale ce ţin loc de pereţi în decorul minimalist imaginat de Maria Farcaş, cei doi actori îşi schimbă costumele şi / sau aplică machiajul. Pânzele sunt semi-transparente, actorii sunt în bătaia reflectoarelor (lumini: Tudor Lucaciu), mişcările le sunt dezvăluite, nimic nu rămâne ascuns. Nimic din ce e exterior.

În acelaşi timp, aproape nimic din dinamica lor internă nu se lasă explicat. De ce n-au format un cuplu atunci, în adolescenţă? De ce se cheamă unul pe celălalt în momentele critice (de pildă, el, în desele cazuri când se răneşte grav urmare a unor experimente extreme; de pildă, ea, în nu puţinele situaţii când moartea îi dă târcoale) pentru ca apoi să revină singurătăţile proprietate personală? Ce sens au gesturile din ce în ce mai dramatice ce condus la auto-mutilări din ce în ce mai înspăimântătoare?

Maria Popistaşu mixează duritatea cu duioşia, Alex Bogdan mizează aproape exclusiv pe comedie. Băiatul e mai degrabă un etern puşti etern teribilist, fata se maturizează pe repede înainte pe bază de familie disfuncţională cu destin tragic. Băiatul pare că face totul pentru a o impresiona, pentru a o găsi, pentru a o regăsi. Fata îl respinge, dar apoi îl acceptă, pentru ca apoi sa-l respingă, pentru ca apoi să-l respingă, şi tot aşa. La infinit. La infinit? Nu e pentru muritori.

Povestea lor seamănă teribil cu o iubire în care n-au curaj să se arunce deplin, din care putere să se desprindă. Fiecare ar putea fi pentru celălalt insula pe care viaţa îi sileşte în chip repetat să naufragieze sau ar putea fi marea iubire. În caz că cele două concepte nu se confundă.