Mai mult decât un spectacol-omagiu - Procesul

2019 a fost declarat "Anul cultural I.D. Sîrbu" şi manifestările prilejuite de centenarul naşterii scriitorului s-au succedat sub diferite forme pe la instituţiile de cultură şi artă din ţară. La Petroşani, ele au avut o semnificaţie aparte. Scriitorul este considerat pe drept cuvânt un spiritus loci al Văii Jiului, ridicat dintr-o familie de mineri din Petrila şi împărtăşind soarta oamenilor din această "Vale a plângerii" din mijlocul geografic al României. Patronul spiritual al instituţiei teatrale din localitate a fost omagiat începând din data de 28 iunie 2019 (ziua naşterii scriitorului) şi manifestările au culminat cu premiera spectacolului Procesul în data de 8 septembrie 2019, cu câteva zile înainte de comemorarea dispariţiei sale, pe 17 septembrie 1989, deci la 30 de ani de la trecerea scriitorului în eternitate. Bietul scriitor, crunt nedreptăţit în cursul vieţii, s-a stins cu puţin înainte de a vedea cu ochii prăbuşirea regimului comunist, cel care i-a traumatizat viaţa, umilindu-l şi persecutându-l neîncetat.

După cum era firesc şi după cum se cuvenea, Teatrul Dramatic din Petroşani, care poartă numele scriitorului ca stindard valoric, a demarat un proiect, concretizat în scurt timp într-un spectacol-omagiu, despre viaţa şi suferinţele lui Ion D. Sîrbu, spectacol montat de regizorul Horaţiu Ioan Apan pe un text de Valeriu Butulescu. Dacă în plan real procesul comunismului a fost mai degrabă o jignitoare mascaradă politică lipsită de substanţă, în plan artistic-teatral acest "proces" a prins mai multă consistenţă în reprezentaţii cu impact direct asupra publicului, arătând adevărata faţă a totalitarismului de tip comunist, acuzând abuzurile poliţieneşti ale clasei la putere. Dau numai câteva repere la îndemână, montări ale Teatrului Naţional din Cluj din ultimul timp: Cel mai iubit dintre pământeni (spectacol realizat de Tudor Lucanu după Marin Preda), Porno de András Visky în regia lui Răzvan Mureşan şi Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre, montare aparţinând lui Răzvan Mureşan după un text al lui Matei Vişniec.

Spectacolul petroşenean imaginat de Horaţiu Ioan Apan reuşeşte să fie o reconstituire sintetică a atmosferei sinistre din anii '50 - '70, deşi se urmăreşte firul vieţii unui singur personaj tragic, prins în vâltoarea transformărilor impuse de "dictatura proletariatului". Concepţia unei reconstituiri din flashback-uri succesive a dramei trăite de Gary, numele de răsfăţ al lui I.D. Sîrbu, se insinueză într-un incipit extras din scrierile scriitorului, cuvinte reluate apoi în gamă ironică în prima scenă. Silueta fragilă a lui Gary pune în evidenţă vulnerabilitatea lui în faţa organelor de Securitate, pictate în tuşe abjecte. Carol Erdös şi-a dorit mult să-l întruchipeze pe Gary pe scenă, mai ales că l-a cunoscut în tinereţe pe scriitorul omagiat, simţindu-se ataşat emoţional de destinul său. Aşa că regizorul i-a oferit şansa aceasta şi rezultatul e îmbucurător. Carol Erdös a evoluat în spiritul lui Gary, excelând mai ales în monologul final, redat ca un strigăt al conştiinţei îndurerate.

O incizie în trupul cangrenat şi puhav al regimului poliţienesc, duhnind de monstruozităţi oribile, operează regizorul călăuzit spre rezolvări insinuante, groteşti, de textul lui Valeriu Butulescu. Ororile din noaptea totalitară sunt adunate şi puse pe tapet într-o primă secvenţă tratată în stil compozit: bătăi, interogatorii, viol, ridicări de la domiciliu, totul pe fondul unor marşuri mobilizatoare şi a unei prezenţe inocente, o pionieră cu cravată roşie, care nu ştie în ce lume trăieşte. E un bum scenic detunător, provocator, aruncat agresiv spre spectator, din care se desprind apoi celelalte scene în derulare tensionată. Ironia mânuită cu dibăcie de scenarist, axată în general pe dialog şarjat, e augmentată în registru comic şi vizual de regizor. Personajele au nume caracterologice, ilare: Vulpoi, Măciucă, Limbău, Lupescu. Relaţiile ierarhice din cadrul serviciilor Securităţii sunt grosier caricaturizate. Actorii intră în transa persiflării cu vădită plăcere. Aroganţa căpitanului Vulpoi, mediocritatea şi îndoctrinarea lui fanatică e servită în tranşe foarte reuşite de comic buf de Laurenţiu Vlad, interesat să stârnească râsul mai presus de orice. Îl secondează în strict şablon cazon Alexandru Cazan în Lupescu, slugă împietrită în servilism rizibil. Superiorul lui Vulpoi, colonelul Adam, conturează în discreţie profilul unui intelectual duplicitar, vândut regimului pentru un trai mai bun. Daniel Cergă simte mai bine personajul în calitatea lui de fost coleg al lui Gary. Ciucă şi Măciucă formează un cuplu de miliţieni prostovani cu extincţie spre clovnerii drăguţele, evoluţii fără stângăcii evidente aparţinând lui Sergiu Fînte şi Gheorghe Stoica. Limbău te duce cu gândul la personajul Limbă al lui Jean Constantin din filmele lui Nicolaescu, dar Dorin Ceagoveanu are o ardere de scurtă durată. Adevărată demonstraţie de dibăcie actoricească dovedeşte Izabela Badovics în rolul Avocatului în scena aşa-zisă a procesului. Ea reprezentând atât acuzarea cât şi apărarea, vorba ei îngânată ostentativ aruncă în derizoriu orice pledoarie avocăţească din vremea proceselor măsluite. Atunci ca şi acum. Puterea politică manevrează discreţionar pe toate aceste instrumente ale puterii judecătoreşti. Insinuarea e evidentă. Repet: atunci ca şi acum. Chiar şi persoana judecătorului e caraghios distorsionată. Judecătorul e gonflat în postură de siamezi: Oana Crişan şi Mihai Sima. Ion Stoica în rolul Bordei e încă o unealtă care ajută la mascarada înscenării procesului.

Sinistra structură a statului poliţienesc e întărită vizual prin decorul realizat de Vilhelmina Kuron Békési. Imense rafturi cu dosare din arhivele Securităţii flanchează scena sugerând spaţiul concentraţional în care şi-au târât viaţa românii aproape o jumătate de secol. Desigur, I.D. Sîrbu, numit de prieteni Gary, e una dintre victime.

Spectacolul lui Horaţiu Ioan Apan are un final extrem de puternic. Un imn religios se revarsă peste destinul acestui nedreptăţit al sorţii, sugerând mântuirea întru Hristos. Gary zace, prăbuşit la pământ, iar deasupra lui plutesc în aer cărţile scrise, rămase ca embleme ale rezistenţei în faţa unui regim politic opresiv. Omul a fost înfrânt, opera se ridică deasupra. Era mai sugestiv dacă aceste cărţi s-ar fi ridicat chiar din trupul firav al actorului. Tricolorul cu stema comunistă ataşată ulterior coboară peste scenă. Apoi, stema este decupată şi prin gaura amintind de revoluţia decembristă privim spre noi, cei de azi. Imagine de mare forţă care încheie un "proces" măsluit, evocat emoţional din neagra noastră istorie. Din păcate, un proces oricând repetabil. Pentru excepţionala realizare a finalului nu mă pot abţine să citez din cartea scriitorului croat Boris Buden Zonă de trecere, sunt gânduri decupate parcă din mintea regizorului. Gaura din steagul românesc reprezintă "ruptura radicală cu trecutul; când gaura a fost închisă la loc, s-a recunoscut reconstituirea continuităţii istorice." Prin calităţile lui, spectacolul lui Horaţiu Ioan Apan sare binişor din zona unui frumos şi meritat omagiu adus lui I.D. Sîrbu.