Aşa că o să încep altfel. Unul dintre romanele care mi-au plăcut cel mai mult anul trecut se numeşte Noduri şi e scris de Domenico Starnone. E acolo un detaliu cu privire la maniera în care cineva îşi leagă şireturile şi care poate indica mai mult decît intuim. În cartea italianului, fiul îşi copiază involuntar tatăl şi îşi face legătura la şireturi exact ca el. Este o mărturie subtilă despre firele invizibile care ţin împreună o familie. În finalul filmului Marriage Story, ea se apleacă şi îi leagă lui şireturile. Este poate un gest deplasat, dar de fapt e o altă mărturie despre faptul că lucrurile banale, făcute involuntar şi cu familiaritate, depun mărturie despre legături indestructibile.
Am început cu sfîrşitul, veţi spune. Aşa începe şi Marriage Story. Cu momentul în care un cuplu, Charlie şi Nicole, decid să se despartă. Startul e paradoxal, cu enunţarea motivelor pentru care fiecare îşi iubeşte partenerul. Sînt multe calităţi, pe o listă plină de lucruri bune, care însă nu duc la nimic bun. Spectatorul e păcălit în primele minute: crede că urmează o comedie romantică. Sau o reeditare a faimosului Love Story. Dar finalul, destrămarea cuplului era deja acolo. Lista a fost întocmită la îndemnul unui mediator care avea obligaţia să încerce să împiedice divorţul efectiv. Însă nu mai poate fi oprit, bulgărele o luase deja la vale.
Printre motivele care se regăsesc în ambele liste e unul comun: şi ea crede că el este competitiv, şi el o consideră pe ea competitivă. E de anticipat că va urma o înfruntare între ei, ce degenerează în încleştare şi chiar în luptă. Vedem o scenă a ciocnirii celor doi în care se dezlănţuie de-a valma orgolii rănite, dezamăgiri şi vorbe de ocară. Cearta pare aşa de naturală că îţi creează impresia că asişti la o improvizaţie actoricească ce te lasă pe tine, spectator, stors de vlagă şi cu sufletul golit. Dar şi cu gura căscată pentru performanţa jocului. E o falsă impresie, căci regizorul şi scenaristul Noah Baumbach (care a mai abordat tema aceasta a divorţului, ce pare că îl obsedează) a mărturisit că în scena respectivă totul a fost scris pînă în cel mai mic detaliu; fiecare cuvînt şi fiecare pauză în vorbire au fost gîndite de dinainte. O fi, poate, semnul că în anumite momente de graţie viaţa şi arta se contopesc.
Nicole e actriţă, Charlie e regizor de teatru. Aproape totul e teatral în Marriage Story: interioarele amintesc de decoruri de teatru, felul în care se mişcă actorii, de parcă ar fi pe scenă, mimica şi gesticulaţia lor, mişcarea camerei de filmat. Utilizarea monologului e şi ea formidabilă, tensiunea la cote înalte cînd camera e aproape lipită de faţa actorilor. Totul e dureros de viu.
Decizia de a pune capăt mariajului îi aparţine ei. Spune că se simte sufocată de personalitatea dominantă a soţului, care nu îi lasă loc să evolueze din punct de vedere uman şi creativ. Se simte strivită. Dar asta nu înseamnă că nu mai ţine la Charlie şi că nu îi apreciază părţile bune. Există încă între ei afecţiune, prietenie, respect. Ba chiar şi complicitatea pe care ţi-o dă traiul în comun. Există însă şi un copil, de 8 ani. De dragul lui, vor ca despărţirea să decurgă lin, să nu îl implice sau rănească şi să rămînă prieteni. Ne putem însă despărţi cu demnitate după ce ieşim cu inimile frînte dintr-o relaţie?
E extraordinar de uman şi sensibil felul în care regizorul Noah Baumbach reuşeşte să orchestreze Marriage Story. Emoţionează pe oricine a trecut printr-o despărţire. Charlie şi Nicole sînt nişte persoane decente, cu suflet bun. Sînt şi foarte buni părinţi. Filmul însă descrie, cît se poate de cald şi teribil de trist, felul în care divorţul poate scoate la iveală tot ce e mai rău în noi. Cea mai mare greşeală în interpretarea filmului ar fi să ne întrebăm cine e de vină în acest cuplu. Cine e responsabil de această situaţie absurdă, în care doi oameni ajung să se despartă, deşi încă ţin unul la celălalt? Vina nu cade exclusiv în cîrca unuia, de greşit au greşit amîndoi. Dar de judecat, nu poate fi judecat numai unul dintre ei. Filmul are grijă să ni-i prezinte balansat, fără să ţină partea nici unuia dintre parteneri. Parcă e detectabilă în anumite momente o mai mare fineţe în abordarea personajului masculin, însă e imediat compensată de grija cu care sînt aduse în faţă deruta şi durerea soţiei.
Cronicile despre Marriage Story au observat deja asemănarea cu filmele lui Woody Allen (mie mi-a amintit şi de extraodinarul Nader and Simin. A separation) şi inspiraţia autobiografică pentru subiect: Noah Baumbach a divorţat în anul 2013 de actriţa Jennifer Leigh şi dacă e să îi dăm crezare, fosta lui soţie a văzut filmul şi i-a plăcut.
Regizorul nu e singurul care a fost ajutat de propria experienţă în realizarea filmului. Laura Dern, avocata impetuoasă din film, a divorţat la rîndul ei, şi dă naştere unui personaj ce întruchipează o întreagă castă de şacali, cea a avocaţilor de divorţuri, care nu urmăresc decît profitul. Scarlett Johansson a trecut chiar de două ori prin această experienţă, iar Adam Driver provine dintr-o familie cu părinţi divorţaţi. Toţi trei fac nişte roluri senzaţionale în acest film, iar distribuţia e completată de Alan Alda (parcă a trecut o veşnicie de cînd mă amuza foarte tare în M*A*S*H), aici în rolul unui avocat ce nu şi-a pierdut umanitatea şi atenţia pentru client, şi Ray Liotta, echivalentul masculin al teribilei Laura Dern.
Zilele trecute s-au anunţat nominalizările la Globurile de Aur 2020. Este un indicator pentru filmele care se vor lupta şi pentru Oscaruri şi se vor decerna în 5 ianuarie 2020. Marriage Story a reuşit să adune cele mai multe nominalizări, 6 la număr, şi să devanseze filme precum Joker, The Irishman sau Once Upon a Time in ... Hollywood, pe care miza toată lumea. Povestea acestei căsătorii, care e de fapt povestea unui divorţ, este în cărţi la următoarele categorii: cel mai bun film dramă, cel mai bun scenariu, cel mai bun actor în rol principal într-o dramă (Adam Driver), cea mai bună actriţă în rol principal (Scarlet Johansson) şi secundar (Laura Dern) într-o dramă şi cea mai bună coloană sonoră. Practic, lipseşte doar regia, şi ar fi fost lista completă, nici un film nu poate rîvni la mai mult.
Dacă se spune că cinematograful e iluzie şi teatrul e viaţă, atunci Marriage Story e dovada că în unele momente graniţele dispar, iar iluzia e percepută cu intensitatea vieţii.