Debuturile despre care vorbeam sînt Soldaţi. Poveste din Ferentari, al Ivanei Mladenovic, care a "dinamitat" (pentru a-l parafraza pe Andrei Gorzo) ecranele de la noi cu relaţia homosexuală a unui rom; Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă, poveste de dragoste lesbiană regizată artizanal de Bogdan Theodor Olteanu; Lemonade, debutul Ioanei Uricaru, despre o femeie hotărîtă să se stabilească în America şi nevoită să experimenteze cotidianul înjositor al imigrantului; şi, iată, Singură la nunta mea, care întreţine o intimă legătură cu toate aceste încercări de valorizare a unor categorii sociale de-obicei invizibile.
Prima parte a debutului Martei Bergman se desfăşoară într-un sat românesc cu uliţe înzăpezite. Pamela (jucată de Alina Şerban) e o mamă tînără care trăieşte într-o cocioabă alături de bunica şi fiica ei. Pamela îşi duce viaţa în precaritate, dar filmul evită să cadă în poverty porn, căci destul de repede acţiunea se ridică de la sol: tot căutînd un soţ care să-i ofere ceva mai bun, Pamela dă peste un belgian dornic să o ia sub aripa lui, astfel că pleacă la Liège. Faptul că filmul nu pierde vremea cu prea multă expoziţiune e un atu: din cîteva tuşe, Bergman reuşeşte să-i contureze Pamelei un portret energic, de tînără mereu în mişcare, şi în acelaşi timp să-i prezinte mult mai oblic motivaţiile adînci: ce planuri are cu belgianul? Intenţiile sale sînt serioase, sau doar o toană trecătoare aruncată pe un site de matrimoniale?
E limpede că Singură la nunta mea îşi propune o privire generoasă, chiar empatică asupra comunităţii rome, dar personajele sale nu sînt idealizate, nici prezentate ca victime neputincioase ale unei societăţi rasiste. Dimpotrivă, există cîteva scene în care romii sînt surprinşi cu obiectivitate, ba cîntînd cîntece lăutăreşti şi profitînd de ocazie pentru vreo bişniţă, ba chinuindu-se cu fiare vechi în curtea unui adăpost insalubru din Belgia. Toate aceste momente accentuează o senzaţie vag-documentară, care se explică prin formaţia iniţială a Martei Bergman, la origine documentaristă. Tot graţie observaţiei atente a comunităţii se datorează, probabil, şi personalitatea foarte ofertantă a Pamelei (la care trebuie adăugat şi jocul fără cusur al Alinei Şerban, deja excelentă în Scris/Nescris al lui Adrian Sitaru): e ceva în acest personaj care îi dă un aer candid, încă inocent, ca şi cum ar avea pe dinăuntru o flacără imposibil de stins.
Dar probleme există în viaţa Pamelei, în ciuda caracterului săufresh, cu puternice nuanţe de emancipare feministă. Datele care, a priori, ar trebui să asigure succesul unei căsnicii mixte româno-belgiene lipsesc, iar faptul că Pamela abia de ştie cîteva vorbe în franceză e doar bariera cea mai vizibilă - şi cea mai uşor de demontat. Femeia şi-a lăsat fetiţa acasă şi a pătruns într-un mediu complet străin, alături de un bărbat de vîrsta a doua care aparţine unei alte pături sociale (are familie bună, un job stabil). În aceste condiţii, filmul are intuiţia deplasării accentului de pe o educaţie (sentimentală şi materială) absolut previzibilă - căci Pamela nu ştie nici ce e acela bluetooth - pe senzaţia mult mai greu palpabilă de a nu fi din partea locului.
E remarcabil că Singură la nunta mea se lansează la o săptămînă după Lemonade, căci aceste filme dialoghează mult mai profund decît prin simplul fapt că ambele sînt debuturi ale unor regizoare, deci comportă o viziune subtil-feministă. Într-un fel sau altul, ambele vorbesc despre drama imigrantului; spre deosebire însă de protagonista-asistentă medicală din Lemonade, pentru Pamela lucrurile se petrec cu un etaj mai jos, în lumea celor cărora li s-a refuzat accesul la educaţie. Tocmai acest lucru îi garantează Pamelei o puritate a trăirilor - iar cele mai emoţionante scene oarată descoperind că se poate trăi şi altfel; că, aşa cum îi spune belgianul Bruno (jucat de Tom Vermeir), femeia nu e o marfă care trebuie să se ofere din prima, nici o victimă garantată, nevoită să îndure bătăi regulate din partea bărbatului.
Merită subliniată şi ideeacă filmul captează cu acurateţe feeling-ul belgiano-francez al politeţii circumspecte, faţă de care firea debordantă a Pamelei pare un foc de artificii. Din acest punct de vedere, Bergman demonstrează că ştie bine cu mingea şi pe terenul primitiv al satului românesc, şi pe acela cenuşiu al oraşului industrial din Occident. Şi nu cred că e hazardat de văzut în Singură la nunta mea un partener nu mai puţin exotic al lui Girl, senzaţia belgiană a anului, un film despre un adolescent transsexual regizat cu maximă delicateţe de către Lukas Dhont. Debutul lui Bergman sugerează că o coerenţă estetică şi tematică a devenit greu de menţinut în filmul românesc. Nici nu ştiu dacă aşa ceva e de dorit; pînă la urmă, diversitatea de opţiuni poate fi semnul maturizării definitive a cinema-ului nostru, o etapă în care filme exigente şi filme prietenoase cu publicul să coexiste fără probleme.