Politică în Postmodernism - Vice

Încă îmi mai răsună în gând melodia de pe genericul final al filmului Vice (S.U.A. 2018). Este celebra America, din West Side Story (musical din 1961, muzica: Leonard Bernstein, versurile: Stephen Sondheim).

"I like to be in America!
Okay by me in America!
Everything free in America
For a small fee in America!
Life can be bright in America
If you can fight in America
Life is all right in America
If you're all white in America


M-am gândit: America va rămâne puternică cât timp va şti să se vadă aşa cum este. Melodia este atât de vioaie şi optimistă, încât abia dacă se aud replicile acide pe care le primeşte tânăra portoricană entuziasmată de America. "Viaţa e bună în America / Dacă eşti alb în America; Aici eşti liber şi demn / Dacă stai la locul tău (Long as you stay on your own side); Liber să fii orice îţi doreşti / Liber pe la mese să serveşti..." - iată nişte versuri obraznice scrise de Stephen Sondheim în anii '60. Se pare că regizorul Adam McKay le-a găsit destul de actuale, aruncându-le cu nonşalanţă pe genericul final al filmului Vice (2018).

Aş zăbovi câteva clipe asupra structurii semiotice a genericului. Odată avem un strat muzical cu conotaţii multiple în cultura pop a anilor '60, deceniul în care primii muguri ai Postmodernismului, cu toată suita sa de mişcări sociale, explodau în SUA. Peste acesta vine stratul vizual, compus dintr-o succesiune de fotografii arătând cârlige cu muşte (artificiale) pentru pescuit, ornate în cele mai năstruşnice feluri. Cârligele au un sens denotativ, ascuns în subiectul filmului. Nu s-a terminat un documentar despre pescuit, ci un film în care se menţionează hobby-ul lui Dick Cheney - pescuitul la muscă, care cere multă răbdare şi tehnică. Sensul conotativ apare când studiem ornamentele muştelor. Aceste ornamente miniaturale (torpilă, pompă de petrol, cartuş, cameră de supraveghere etc.) satirizează gândirea, viaţa şi activitatea eroului. Dar mai există un sens, unul global, care se naşte din mariajul muzicii cu fotografiile şi din semioza finală a elementelor enumerate mai sus. Este despre mania puterii şi a controlului total, despre rasism şi demagogie, vânătoare, plăcerea cu care sunt momiţi şi capturaţi acei păstrăvi/alegători din râurile/de pe străzile (sau câmpurile) măreţei Americi, pe acordurile lui Leonard Bernstein. "Nu e bine sau rău, e pescuit" ("It's not good or bad, it's fishing").

Vice se înscrie în curentul filmelor anti-republicane, anti-Bush, pe care Hollywood-ul le-a produs începând cu Fahrenheit 9/11, de Michael Moore. Am rămas surprins când am aflat, la vremea respectivă, că documentarul lui Moore a fost distins cu Palme D'Or la Cannes. În ciuda vervei, ironiei şi montajului excepţional, era aproape un film de campanie electorală pentru Partidul Democrat. A fost lansat în anul alegerilor prezidenţiale din SUA (2004), anul în care George W. Bush, republicanul, a câştigat al doilea mandat. După atacurile de la 11 septembrie 2001, după Irak şi după toate bâlbele şi incompetenţele pe care acel film le expunea întregii lumi, americanul de rând a pus ştampila tot pe... George W. Bush! Atunci cât de mare putem spune că a fost impactul filmului? Şi cât de important putem spune că este Hollywood-ul în modelarea opiniei publice din SUA? Alte filme din ultimul deceniu, documentare sau nu, au criticat războaiele şi preşedinţia lui Bush pe acelaşi ton necruţător: Lions for Lambs (2007), The Unknown Known (2013), Billy Lynn (2016), Shock and Awe (2017). Însuşi Oliver Stone, maestrul filmelor politice din S.U.A., a regizat un film bun despre viaţa lui Bush: W. (2008). Bun, adică pe cât posibil de nepărtinitor.


Dar de ce vorbim despre Bush? Vice este dedicat lui Dick Cheney, un personaj cu totul diferit. Un politician machiavelic, ascuns în cotloanele întunecate ale Casei Albe, Cheney a fost, între 2000 -2008, vicepreşedintele lui Bush. Greutatea acestui film cade pe respectiva perioadă. Dar Vice se ocupă şi de alte momente ale vieţii politicianului, încercând să contureze un portret subiectiv, anunţat încă din start: "Aceasta este o poveste adevărată. Sau pe cât e posibil de adevărată, dat fiind că Dick Cheney este unul dintre cei mai secretoşi lideri din istorie".

Filmul recunoaşte că nu are suficiente date şi îşi asumă un personaj incomplet. Presupunerile scenaristului (care este şi regizorul) rămân să completeze golurile. Filmul nu este o biografie, pentru că lipseşte cu desăvârşire perioada esenţială a oricărei biografii: copilăria. Facem cunoştinţă cu Dick la maturitate, este deja în câmpul muncii, la propriu, pentru că munceşte pe câmp şi trage la măsea. Saltul de la un hillbilly (ţărănoi) fără viitor la un promiţător asistent de Congressman ne este servit fără a fi explicat. Singura explicaţie ar fi extraordinara influenţă mobilizatoare care vine din partea soţiei lui Dick - Lynne, o Lady Macbeth americană. Ea se va evidenţia în următoarele decenii de ascensiune a soţului, dintr-un "umil şi dedicat slujitor al puterii" într-un "vicios" al acesteia. Caracterizările nu îmi aparţin, le-am împrumutat din film.

Fresca istoriei recente din acest film intră într-o ramă postmodernă. Prăpădul celui de-al Doilea Război Mondial şi ameninţarea nucleară, fără precedent în istoria umanităţii, au declanşat, în a doua jumătate a secolului XX, o reacţie a culturii împotriva abuzurilor cunoaşterii, a totalitarismelor şi a tuturor formelor de opresiune. Artiştii şi gânditorii îşi pierd încrederea în conducerea politică şi în direcţiile stabilite de aceasta, apoi luptă (declarativ) împotriva răului produs de elitele corupte. Raţiunea nu mai are drept ţel final cunoaşterea adevărului, care este considerat echivoc. Iar cât timp îi negi raţiunii puterea de a dobândi cunoştinţe obiective, e imposibil sa vorbeşti obiectiv despre realitate. Deci postmodernismul este antirealist, antisistem şi relativist. Atât opera de artă - literatură, muzică, film, cât şi critica acesteia pun accentul pe subiectivitatea autorului. Se pun în discuţie devoţiunea naivă către raţiune (logos), autoritatea adevărurilor stabilite şi natura caleidoscopică a realităţii.

Postmodernismul a păstrat forme de expresie inaugurate în modernism - autoreflexivitatea, fluxul conştiinţei (vezi literatura Virginiei Woolf şi a lui Joyce), intertextualitatea, completându-le cu paradoxul, (auto)ironia, ireverenţa. Aceste forme au fost integrate şi la nivel de limbaj cinematografic, începând cu marii cineaşti capitalişti - Edwin S. Porter, D.W. Griffith, şi comunişti - Lev Kuleshov, Dziga Vertov şi Serghei Eisenstein.

Deşi se dorea un cine-ochi dedicat unei conştiinţe colective a maselor populare, Omul cu aparatul de filmat (1929) este, de fapt, un mare flux al conştiinţei cineastului Dziga Vertov, contemplând, prin montajul lui revoluţionar, o zi din viaţa Uniunii Sovietice. Montajul este un element specific al limbajului cinematografic, prin care se decide structura discursului filmic (narativ sau nu). Sovieticii au exploatat puterea montajului de a genera semnificaţii şi de a manipula emoţiile spectatorilor, transformându-l în instrument de propagandă. Pe atunci foarte tânăra artă - filmul - a devenit o forţă de propagare a ideologiei marxist-leniniste, fiind exploatată ca atare.

Această "armă" culturală a fost dezvoltată mai departe de Hollywood. Vice (S.U.A. 2018) este un film de propagandă democrată sau social-liberală, aşa cum clasicele Greva (1925) sau Potemkin erau propagandă comunistă. Bineînţeles că ideologiile nu sunt identice, una fiind moderată de stânga, iar cealaltă - extremă stânga, dar trebuie să observăm că toate aceste filme servesc ideologii. Eisenstein experimenta, în faimoasa secvenţă a reprimării Grevei, alternând fuga greviştilor cu înjunghierea unei vite. Adam McKay alternează şişuri învârtite prin aer cu figura lui Rumsfeld, monştrii lui Goya, viruşi şi hiene cu figura lui Cheney, sondaje de opinie comandate de putere, în care este ridiculizat electoratul republican, cu şedinţe la Casa Albă, în care se decide "Războiul împotriva terorii", fotografii cu oameni obişnuiţi, acasă sau la fabrică, cu imagini ale atentatelor de pe 11.09. Oamenii obişnuiţi erau victimele individuale decupate din masacrul general de pe treptele Odessei, în faimosul Potemkin (1925). Tot oamenii obişnuiţi sunt o marotă subliminală pe parcursul acestui film, ca antiteză a blocului militar-industrial ce domină politica şi lumea, în general...


Tot ce înseamnă imagine este manipulare a raţiunii şi simţirii în filmul Vice. Monteurul Hank Corwin şi-a dat măsura talentului organizând stufosul material brut din Nixon (1995) şi navigând prin labirintul imensului The Tree of Life (Palme D'Or, 2011). Fără să ştiu că e montat de acelaşi Corwin, am remarcat asemănările dintre Nixon şi Vice, care prezintă aceeaşi lucrătură de filigran, împletind formate multiple de peliculă (8, 16 şi 35mm anamorfic) şi video. Extrasele din jurnale de ştiri ale epocii reconstituie isteria mediatică din jurul lui 11.09 şi critică mass-media aservită politic.

Aflându-ne în plin discurs postmodern, McKay şi Corwin dinamitează diegeza, teleportându-ne prin diverse momente ale vieţii eroului. Un astfel de tratament stilistic am întâlnit şi în filmul anterior regizat de McKay - The Big Short (2015), pe care l-am discutat aici. Dar în Vice (2018), joaca cu timpul, naratorul şi cu spectatorii merge mult mai departe. Naratorul este un personaj obscur, dar vital, iar identificarea lui, aproape de ultimul act, ne bulversează. Metaficţiunea şi autoreflexivitatea insistă asupra ieşirii din convenţia ficţiunii, reamintindu-ne că suntem în faţa unui spectacol. Astfel, după jumătatea filmului are loc un moment delicios, în care apare un generic final, cu distribuţia rulând pe un ecran negru. Ştim că filmul nu se poate încheia acolo, iar regizorul ne face cu ochiul - ştie că ştim. La un moment dat, Cheney începe să vorbească cu soţia în versuri de inspiraţie shakespeariană, pe care McKay însuşi le-a scris în metru iambic. Eu am găsit şi acest moment delicios! Avem un dineu unde este servit meniul cu metode de tortură, Guantanamo Bay şi War Powers Act în loc de feluri de mâncare. Din mâna maestrului Corwin iese şi impresionanta secvenţă a transplantului de inimă, unde montajul strânge ideile întregului film într-un punct culminant. Spargerea celui de-al patrulea perete se întâmplă la final, când eroul ni se adresează direct, întorcând capul spre aparatul de filmat, în timpul unui interviu.

Declaraţiile făcute de Christian Bale (care urăşte republicanii) în seara Globurilor de Aur, când a fost premiat pentru excepţionala performanţă din Vice, au îngroşat dimensiunea politică a filmului. Faptul că s-a poziţionat atât de radical împotriva personajului jucat, i-a făcut un deserviciu mai mult actorului decât politicianului. Demonizarea lui Dick Cheney ar fi transformat filmul într-o parodie grosolană, iar McKay a dovedit că poate mai mult. El şi-a dat silinţa să construiască un protagonist credibil, o fiinţă umană, care are slăbiciuni dar şi calităţi. Cheney îşi iubeşte soţia şi fiicele, dar oare ar iubi puterea mai mult? Iată drama pe care ne-o propune filmul. El foloseşte 11 septembrie ca pe o şansă de a invada Irakul, cauzând apariţia unor noi reţele teroriste. Oferă, fără licitaţie, contracte imense companiei petroliere Halliburton, unde fusese CEO. Fapt cunoscut, dar ocolit de anchete oficiale.

Un birocrat veşnic cu dosarele în braţe, vicepreşedintele patrulează între Casa Albă, Capitoliu şi alte instituţii de vârf pentru a forţa schimbări de legislaţie, remanieri guvernamentale, schimbări de cabinet etc. Face totul pentru a spori puterea preşedintelui, care preşedinte - Bush, interpretat cu umor de Sam Rockwell, molfăind un copan de pui - este o marionetă în căutarea unui păpuşar (deşi deciziile sale din finalul ultimului mandat contrazic această caracterizare). Scena discursului în care George W. Bush anunţă bombardarea Irakului este memorabilă. Preşedintele mişcă piciorul, nervos, pe sub masă, apoi, într-o casă irakiană, vedem un tată care îşi bâţâie piciorul în acelaşi fel, ascunzându-şi copiii sub o masă. Acest moment mi-a amintit de replica lui Răzvan Vasilescu din California Dreamin', al regretatului Cristi Nemescu, în timpul unei conversaţii cu militarul american jucat de Armand Assante, când cade curentul: Vezi? Aşa se întâmplă şi cu sârbii când îi bombardaţi! Menţiune specială pentru Steve Carell, în rolul lui Donald Rumsfeld, care rânjeşte cinic la întrebarea tânărului "lacheu" Cheney: What do we believe in? (În ce credem noi?)


Când spun că filmul serveşte o ideologie, nu fac un reproş cineaştilor ci lansez un semnal către spectatori: să înţelegem ce vedem, să putem judeca mesajul primit în cunoştinţă de cauză. Dacă simpatizăm gândirea stângistă, progresistă sau social-liberală, să înţelegem ce înseamnă aceste tendinţe azi, în Occident şi în lume. Pentru că s-ar putea să descoperim idei marxiste sau maoiste deghizate în iubire faţă de om şi libertate, prelucrări ale luptei de clasă la nivel cultural, aglutinări (prin manipulare) ale minorităţilor sexuale şi etnice într-un nou fel de proletariat, gata de luptă. Dacă simpatizăm conservatorismul, să înţelegem ce presupune acesta, dacă e dreapta, neoliberalismul, atunci este favorizarea antreprenoriatului, protecţia capitalului acumulat de cei foarte bogaţi şi adâncirea faliilor sociale. La fel, dacă ne situăm undeva spre centru, să înţelegem pe unde au rămas valorile Creştin-democrate. Dincolo de şiretenia lui, Vice ne îndeamnă să facem acelaşi lucru, ne îndeamnă să înţelegem ce votăm, pentru acel vot că ne va influenţa vieţile. Din păcate, în anumite ţări în curs de dezvoltare (nu spun care), stânga şi dreapta nu sunt decât paravane pentru o unică şi supremă ideologie: cea a banului.

În acest articol am vrut să înţeleg de ce filmul Vice (2018) m-a sedus cu atâta agresivitate. Am pus în discuţie autoritatea propriilor convingeri şi gusturi şi am încercat o deconstrucţie a lor. Iar a(-ţi) pune la îndoială raţiunea este un demers postmodern par excellence.