Ultimul pas... Dincolo de personaj - 1919 - Misiune regală

Liana Ceterchi pare a fi redescoperit, de ceva ani, virtuţile expresive şi emoţionale generate prin monologul dramatic. Cu personajul real amplasat, fără scăpare, în centrul unicităţii sale, cu trăiri acumulate după o logică strict personală, dar în minim acord cu realitatea istorică, acest gen de spectacol restrânge până la esenţializare orizontala faptelor, aruncându-se şi sprijinindu-se, parcă fără centura de siguranţă a acrobatului, într-o coordonată esenţialmente verticală, ce leagă (atunci când provocarea atinge împlinirea) vibraţia evocării cu profunzimea sensurilor eliberate de aceasta. Singur pe o scenă mică şi săracă în elemente de scenografie, personajului nu-i rămâne decât să convingă şi să învingă (dacă deţine mijloacele artistice necesare) în oglindirea sa prin părelnicia trecutului şi reflexele întru nimic mai certe sau confortabile ale judecăţii evanescente venită din sufletul eroinei, dar şi din prezentul ce confecţionează istoria.

Cu o Ioană Pavelescu fascinantă - erupţie fabuloasă de obsesii şi amintiri, de născociri şi scuze- Zelda deschisese, la Teatrul Mic, pentalogia... dacă-i putem spune astfel. A urmat, la TNB, Vivien Leigh: Ultima conferinţă de presă, într-o cheie stilistică asemănătoare, dar cu Lamia Beligan în vârtejul retrăirilor. Tensionând contextul şi folosind puternic amprenta nebuniei, ambele ipostaze autobiografice se aglutinau într-un amestec spectaculos şi patetic de coşmaruri sau fantezii mai mult sau (din ce în ce) mai puţin coerente ori plauzibile, dimensiunea logică cedând pasul în faţa celei patologice. Nu ştiu cum va fi fost procesul elaborării scenice, dar rezultatul prezentat publicului emoţiona şi punea pe gânduri. Şi nici n-am avut curajul să o întreb pe Liana ce simte o actriţă (căci asta e meseria ei de bază!) care se autoexilează "la butoane" spre a da viaţă, cu delegaţie, unor personaje care au preocupat-o, incitat-o sau fascinat-o: temeritate, încântare... poate şi puţină gelozie? Cert e că, după primii doi paşi, ea se decide să ia totul pe cont propriu şi să-şi facă "jucăria" personală, construită de la un cap la altul. Şi, ca orice fiinţă fascinată în copilărie de zâne şi feţi frumoşi, de prinţese şi regine, temeritatea o face să plonjeze direct în istoria României, Ileana - Principesa de România şi Regina Maria, Regina tuturor românilor, generând ipostaze scenice pornite de la personaje legendare din istoria ultimului secol. Faptul mi se pare cu atât mai neobişnuit cu cât asemenea iniţiative nu au găsit găzduirea cuvenită din partea vreunei trupe profesioniste, singura soluţie rămânând iniţiativa privată, finanţată puţin şi greu graţie, jucată în bejenie, prin bunăvoinţa unor gazde culturale cum este, şi în cazul de faţă, Muzeul Naţional al Literaturii Române. Departe de a fi o soluţie marginală sau una de avarie, formula organizatorică are meritul de conferi evenimentului spectacular o aureolă aparte, de haiduc (sau de globtrotter) într-un semnificativ răspăr cu lumea sobră şi conformistă a teatrelor aşezate şi finanţate.

Spre deosebire de primele două momente dramaturgice princiar-regale, structurate de condeiul sigur şi graţios al Edithei Negulici, 1919 - Misiune regală se sprijină pe materialul literar şi istoric coagulat în volumul Dianei Mandache "Capitole târzii din viaţa mea". Interesantă, chiar dacă temerară opţiune - căci toată confesiunea orânduită scenic devine un certain regard: mărturisire, rămas bun, testament. Sigur că opera vieţii a constituit-o, pentru această vajnică nepoată a Reginei Victoria, sosită aici, la Porţile Orientului, où tout est pris à la légère (vorba altui Poincaré), reîntregirea României Mari - dorinţă / vis / ideal / obsesie - pentru care s-a luptat cu fervoare şi disperare, cu îndărătnicie şi un nebunesc curaj. A avut de înfruntat, pentru asta, angajamentele germane ale familiei de Hohenzollern; miticismul unei clase politice gata mai degrabă să se tocmească decât să lupte; deznădejdea prăbuşirii militare din 1916; refugiul din Moldova şi tifosul; părăsirea unilaterală a războiului de către Rusia bolşevică; brutalitatea condiţiilor germano-bulgare şi austro-ungare de armistiţiu. Privind înapoi cu mândrie, prin lentila clarificatoare a trecerii timpului şi prin prisma succesului final, opera acestei vieţi este evocată de către personaj cu un amestec de stări pe care senectutea le aranjează într-o logică aparte a faptelor: înţelepciune, nostalgie, furie, înverşunare, diplomaţie, fără să ascundă nici dubiile, nici autenticitatea trăirilor personale, exacerbate prin indignare ori încăpăţânare, dar clătite şi limpezite cu umor, uneori chiar cu accente de o graţioasă ghiduşie juvenilă. Pentru interpretă, un asemenea discurs stufos dar coerent, cu sinuozităţi temporale şi afective, ca o savantă şi elegantă dantelă, înseamnă în primul rând solicitarea fizică şi emoţională imposibil de cuantificat în vorbe; dar care se simte admirabil, potenţând caracterul eroinei şi conferindu-i incandescenţa care o împlineşte prin măreţia finală. Totul, într-o introspecţie lucidă, pe alocuri amară, dar cel mai adesea bine echilibrată de umorul şi eleganţa cu adevărat regale. Pentru actriţa Liana Ceterchi, sarcina de căpătâi a regizoarei Liana Ceterchi: dubla reflectare - în istorie şi în oglinda scenică a personajului - aduce dinamism şi farmec, componente ale celei mai de preţ calităţi: autenticitatea, dublată de atractivitate. Trecerea de la accesele de cochetărie sau exaltare pasională ori mondenă la duritatea omului de stat care nu are voie să fie, dar totuşi este... de la îndatoririle de mamă şi nevastă la cele de Regină, de la mondenităţile obligatorii la ferocitatea luptei cu "Tigrul" Clemenceau, toate aduc spectatorului, cu adevărat, esenţa unei vieţi dedicate, până la ultima suflare, ideii care a animat-o şi a făcut-o să reziste vremurilor tulburi: România Mare.

Finis coronat opus - este, cred, cea mai potrivită constatare la sfârşitul acestei emoţionante şi necesare trilogii. Mărturisesc că, dezamăgit de un film recent dedicat aceleiaşi Regine, încercasem o inerentă teamă de această variantă scenică. Slavă Domnului, a ieşit cum nu se poate mai bine. Aşa că autorii (per)versiunii cinematografice nu au de ce da vina pe personaj. Cât despre spectatori (oare câţi dintre ei se vor încumeta să o vadă?) ar putea încerca o mică revelaţie.